Despre timp modern

Acest cuvânt timp, care este, dar în același timp nu este. Cuvântul timp care a fost construit de către oameni în două ace încadrate într-un cadran. Ei au spus că au definit timpul. Timpul a râs de oameni, fiindcă nu poate fi definit. E prea multă esență în acest cuvânt ca să poată fi definit. Iar noi oamenii suntem prea limitați de însăși natura noastră umană, suntem superficiali în a înțelege esențele, nu a timpului, chiar și cele mai banale esențe, precum viața sau moartea. Nu putem pătrunde în esență a ceva din simplul fapt că ne limităm la cunoaștere și nu la percepție, ne limităm la ce va fi, în loc să ne limităm la aici și acum. Cum să înțelegem timpul când încercăm să-l definim sau să-l calculăm. Deja îl putem socoate un timp pierdut. Iar când ne ocupăm cu lucruri nefolositoare, ca rețelele sociale, scroling la chestii stupide și pline de ipocrizie, atunci nu e timp pierdut, e ceva mai rău, e un timp omorât, un timp asasinat într-un complot a celor mulți, inumani și orbi.

Oamenilor de azi, contemporanii cu tehnologia legată de gât, le place să omoare timpul. Este o plăcere pentru ei și nu în ultimul rând, o plăcere pentru cei ce au intenția de oferi instrumentele de omorâre. Nu un cuțit și nu un pistol, ceva care pare inofensiv și folositor, dar care produce mult rău dacă nu este folosit ca atare, un telefon, un calculator, un imens sistem de conexiuni inumane și iluzorii numit internet. Fiecare are dreptul să dețină o astfel de armă și o folosesc în detrimentul lor cel mai des. Își produc conștiincios rău, e ca și cum ai trăi cu sentimentul că ai murit. Există acești oameni, însă sunt setați la niveluri cognitive de a face totul automat, de a nu mai gândi și cel mai cumplit, de a nu simți că există, că viața pe care o trăiesc are un sens, are un fir narativ ce trebuie deslușit.

Ne urcăm atât de sus, când în realitate suntem atât de jos. Iar când urcăm acolo sus unde nu am fost niciodată, pretinzând că am fost, fiecare scară se ruinează sub forma amăgirii noastre. Nu conștientizăm acest lucru pentru că suntem conectați de prea mult timp la același ecran. Realitatea dintre ecran și noi nu o vedem sau o vedem dar foarte neclar, astfel că ni se pare realitatea o urmă încețoșată a căderii în beznă și că ecranul cu culorii vii este drumul corect spre care trebuie să ne îndreptăm. În acel ecran ne creăm viața, ascundem defecte, dureri și o facem să arate așa cum vrem noi sau așa cum o vedem la alții, care sunt și ei țintiți cu privirea în ecrane. Iar dacă am ieși din acele ecrane ne-am înspăimânta de propria viață, una nu în culori plăcute, ci alb negru. Mânați de ură, invidie, de necunoaștere, lipsă de morală și timp, asta e viața pe care am regăsi-o în afara ecranului. O să vrem să ne întoarcem înapoi, deoarece viața aceasta nouă, în nuanțe închise creează o stare de angoasă. Va trebui să ne ciocnim cu probleme și să le rezolvăm, să gândim rațional și să luăm cele mai grele decizii, ceea ce cu desăvârșire nu se face în spațiul ecranului.

Lumea ecranizată, o iluzie utopică a bucuriei și a frumosului ne protejează de adevărurile crunte ale realității. Trăind în această iluzie utopică ne consumăm până la epuizare. Epuizare aduce înstrăinare de sine și de lume, nu contează că e reală sau fictivă. Începi să treci mai mult, decât să participi. Nu mai lași o amprentă peste locuri și astfel se șterge trecutul și ajungi să trăiești cu prezentul în încercarea de a crea viitorul. Dar trecutul contează pentru ceea ce urmează să faci, îți oferă autenticitatea, legitimarea că ai trecut prin lume și că ai făcut lucruri. Cei ce privesc în ecrane își uită trecutul și într-un final vor uita și de ei înșiși, vor fi ceea ce vor ca ei să vadă. Dispare elementul de corectitudine, tiparul natural al lucrurilor și se instaurează elementul impunerii, tiparul  nefirescului.

Singură noastră justificare este timpul. Ne naștem într-un anumit timp, trăim într-un anumit timp și murim într-un anumit timp. Nu noi alegem când să oprim timpul, ci timpul știe când trebuie el să se oprească. Iar până se oprește, nu avem nimic de făcut de cât să privim timpul ce atârnă pe un perete și desigur să alegem ce facem cu el. Avem două opțiuni: ori încercăm să folosim timpul productiv și să fim mulțumiți că am făcut ceva cu adevărat, ori să pierdem timpul și apoi să regretăm că l-am pierdut și că nu poate fi reîntors. Cel mai dureros lucru în viață este regretul și ar trebui să ne abținem din a face lucruri din care va urma regretul. Atât de simplu pare și totuși atât de complicat încât nu știm ce să facem și ce să credem. (Cristian Reznic, CRP II)

Foto generice – pixabay

       Cristian Reznic