Satisfacția de acum și doleanță pentru propășire

Viața aplicației camerei obscure, aparatul fotografic se reliefează legitim în cartea de istorie ca o invenție contestatoare a artelor plastice, pe care, în cele din urmă, aveau să le eclipseze. Efectul nu a fost cel scontat, iar astăzi ciocnirea erodată de timp dintre cele două cercuri a căpătat purtări alese, ducând la o osmoză vag caricaturală. Fotografia este fresca adevărului, iar pictura este fotografia sufletului, punct terminus.

De puțin timp, dispun de propriul meu aparat de fotografiat. Îl „cheamă” Canon 250D, iar caracterizarea sa este inseparabilă de cea a stăpânei sale, prin aceea că ambii simpatizează foarte mult componenta curioasă a tainelor pământului. Novice în a colecta dichisirile minuțios rânduite ale naturii, nu se lichidează de la exercițiul portretelor, măcar că nu e atât de înzestrat la acest raion ce reliefează plăcutul dintr-un chip omenesc. Totuși, atât aparatul, cât și fotograful decelează o problemă fatidică în al lor raport de cauzalitate. Evoc această poziție din pricina observațiilor activate în urma celor 13 zile plus o lună de când sunt în camaraderia prietenului meu cu un singur ochi. Sporadic, intervin malformații între ceea ce intenționez eu să captez și ce ,,vrea” aparatul, această opreliște fiind frecvent complicele dispozițiilor nervoase, periclitând ruinarea fotografiilor și a moralului fotografului, în această situație, al meu.

Cel mai trudnic prilej este cel care nu-ți pune la dispoziție prea mult prilej pentru a tâlcui optica ce-ți este pusă în față. Sunt redevabilă să divulg faptul că am fost ferită în mare măsură de această mișelie și chiar și în stadiul crucial, am izbutit să mă eliberez din ițele încurcate. Astfel, simțeam nevoia de a-mi fructifica harul proaspăt plămădit, neavând însă cunoștință în ce mod. Cu toate acestea, am așteptat cuminte, cu cugetul nemurdărit de speranțe rău-voitoare, înclinând acul balanței spre o atitudine optimistă. ,,Fotografia mea va fi admirată de toată lumea și toți o vor aprecia”, cam aceasta era prescurtarea decernată lumii materiale în format plauzibil, pentru mine un eden în miniatură. Din fericire, norocul și-a perindat ursita și pe la mine, dându-mi de știre că un anume concurs de fotografie, Contraste recompensa fotografiile meritorii relevante temei Primăvara studențească. Ipostaze din drumul unui student prin UNIVERSitate. În definitiv, era la ediția a II-a din acest an, dar era pentru prima dată când mi-a fost dat să aud de el. Bucuria cea mai de seamă a fost hotărâtă nesilit atunci când eram pe holul din corpul E și numai ce mi-am ridicat privirea la lumina fără de pată și nestânjenită de nici un nor prăfuriu al craiului ceresc pentru a rămâne fermecată de podoabele rozalii ale plantei în cauză. În acest moment, în corpul A, floarea de hârtie își întinde brațele împodobite de giuvaiere din foi smălțuite în varietățile cromatice ale rozului pe un șevalet din lemn analog arborelui hicori, luând în considerare pigmentul cald al acestuia; înainte starea afectivă unică, artiștilor răsplătiți prin verdictele flamboaiante ale criticilor și ale neinițiaților totodată pentru creațiilor lor îmi era străină, deslușind-o exclusiv teoretic din cărți sau filme, fiindu-mi total străină. Acum știu. Acum, inima-mi râde în mine, iar ochii strălucesc de mulțumire, iar dacă aș recapitula emoția de la vernisaj în aceeași vivacitate s-ar menține.

(Diana Maria Poenaru, CRP, II)

P.S. Am luat mențiune pentru silința cu care m-am prezentat, dar nicidecum încrederea nu s-a detașat de pe soclul nobil în care se afla, ci valiza culturii experiențelor cunoaște amploare în ceea ce privește experiențele, dar și amintirile frumoase.

         Diana Maria Poenaru