Mihai Dimian: „E o iluzie să crezi că te dezvolți psihic în mediul online renunțând tocmai la interacțiunea fizică și socială”

• Cum a ajuns prorectorul USV să cerceteze și să predea la universități din Paris și Washington, de pe străzile din Iași …

 

Licențiat în Matematică și Fizică și doctor în Inginerie Electrică și Comunicații, prof. univ. dr. Mihai Dimian a studiat și profesat la universități din țară, dar și din străinătate – Franța, Germania și SUA. Începând din anul 2001 a coordonat numeroase cercetări în domenii precum nanotehnologiile înregistrărilor magnetice, comunicațiile optice, analizele datelor și modelările multi-scale. Din 2006 este cadru didactic universitar și conducător de doctorat, mai întâi la Universitatea Howard, Washington DC și ulterior la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, iar din 2012 ocupă și funcția de Prorector al Universității, fiind responsabil  cu activitatea științifică. Este, de asemenea, Vice-Președinte al Comisiei de Inginerie Electronică și Telecomunicații din cadrul Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare.   

 

 

• „Matematica devenise atât de abstractă încât nu mai aveam o conexiune a studiilor cu realitatea”

 

– Citind CV-ul dumneavoastră am constatat că în 1993 ați început cursurile Facultății de Matematică din Iași. Ne puteți spune de ce ați ales acest domeniu?

– Am avut o pasiune pentru matematică de când eram elev în școala generală și de atunci s-a înfiripat în minte ideea de a fi profesor. Îmi aduc aminte de câteva exerciții pe care le dăduse doamna profesoară de matematică în clasa a V-a spunându-ne că cine le rezolvă pe toate într-o săptămână poate să devină profesor. Am lucrat toată noaptea și le-am finalizat și probabil că de acolo a pornit totul, de la un fel de confirmare că pot să fiu profesor, alături de plăcerea de a studia, desigur. Dar e adevărat că atunci când ajungi adolescent apar și alte pasiuni și pot spune că am avut o anumită ezitare la finalul clasei a XI-a – începutul clasei a XII-a dacă să urmez matematica sau psihologia. M-am pregătit destul de mult și pentru psihologie, dar în final, probabil și dintr-o anumită nevoie de siguranță, am hotărât să urmez întâi studiile în matematică și apoi să văd dacă mai urmez și  psihologia sau nu. Și am continuat cu matematica pentru că mi-a plăcut foarte mult ceea ce am studiat în facultate chiar dacă pentru unii studenți nu era foarte bine, în sensul că Facultatea de Matematică urmată de mine la Iași te pregătea să fii un bun cercetător și cadru universitar, dar nu neapărat un foarte bun profesor de liceu sau de școală generală. Lucrurile pe care le făceam erau avansate, îmi plăcea că învățam tot timpul concepte complexe, dar acest proces nu reprezenta neapărat o îmbunătățire a abilităților mele de profesor sau o abordare aplicativă a noțiunilor matematice predate la liceu sau școala generală. Însă erau atât de multe rezultate minunate de descoperit în cadrul facultății încât mi-a plăcut foarte mult ce am făcut acolo și m-am orientat, pentru o perioadă, în această direcție, nemaiurmând psihologia.

Prorectorul USV, la finalul clasei a III-a

 

– Dar cum a apărut psihologia ca pasiune?

– Eram pasionat de științele exacte în general, eram cel mai bun din oraș și la concursurile de fizică și chimie, dar matematica era cea mai importantă pentru mine. Însă, așa cum vă spuneam, atunci când ești adolescent începi să descoperi filosofia, citești despre diverse domenii, apar tot felul de stări și de acolo am trecut către psihologie, fiind fascinat de creierul uman, în principal: cum gândește, cum reacționează; reîntâlnindu-mă într-un fel cu științele exacte. Descoperisem de asemenea, câteva cărți cu multiple experimente psihologice desfășurate în Rusia, acum nu aș știi să spun cât sunt de reale, dar atunci îmi apăreau drept științifice și adevărate. Era neașteptat pentru modul meu obișnuit de a gândi, de atunci,  felul în care astfel de studii de psihologie prezentau comportamentul uman și poate că, din acest motiv, mă fascinau.

– Ați terminat Facultatea de Matematică în 1997 și ați urmat apoi cursurile Facultății de Fizică. Nu erați sătul de școală?! Cum ați ales acest domeniu?

– Nu! Chiar mi se părea că eram abia la început. La un moment dat am constatat însă că matematica devenise atât de abstractă încât nu mai aveam o conexiune a studiilor cu realitatea în care trăiam și îmi doream foarte mult să văd matematica aplicată. Din acest motiv, în ultimul an de facultate am dedicat din ce în ce mai mult timp aplicațiilor matematice, în special în fizică și cibernetică. Atunci când am plecat la București am început Facultatea de Fizică, dar am frecventat și cibernetica; studiam în paralel, deși Facultatea de Fizică era în Măgurele iar cibernetica în București, dar m-a interesat foarte mult să cunosc diverse direcții aplicative ale matematicii, să văd cum reușesc să contribui în zona reală. De altfel, și la Fizică, am preferat să nu mă orientez către direcții mai simple pentru mine, ca matematician, cum ar fi cele din zona de fizicii teoretice – teoria cuantică sau a relativității – ci tot în zona de fizică aplicată. Ulterior, când m-am întors în anul II de facultate la Universitatea din Iași, și pentru că nu era cibernetică la Iași, am început și Facultatea de Informatică și am studiat și Informatica până să plec din țară.

 

• „Câștigam în perioada de Crăciun și Revelion mai mult decât părinții mei într-un an”

 

– Din câte înțeleg ați fost un student de elită. Mai aveați timp și pentru distracție în facultate?

– Da, am avut bursă de merit (echivalentul celei de excelență de astăzi) cu excepția unui semestru iar această excepție este legată tocmai de întrebarea dumneavoastră. Una din pasiunile mele este călătoria, încă din școala generală am fost pasionat de munte și speologie. Ulterior, această pasiune a condus la o anumită activitate de ghid turistic în perioada studenției. Anii ‘90 erau mai libertini din punct de vedere al activității și organizam diverse excursii. Eram implicat într-o agenție de turism împreună cu trei studenți, un coleg de la Matematică și doi de la Politehnică, și cu un domn care fusese implicat în Biroul Județean de Turism pentru Tineret. Vacanțele, de asemenea, le petreceam cu astfel de activități. Spre exemplu, îmi aduc aminte că la primele excursii de Crăciun și Revelion, în anul II de studii, am avut câteva sute de turiști, iar în al III-lea ajunsesem la câteva mii.

 

În 2001, la plecarea în SUA

 

– Câștigați și bani din asta?

– Câștigam în perioada de Crăciun și Revelion mai mult decât părinții mei într-un an, mai ales că ei ieșiseră anticipat la pensie din cauza disponibilizărilor care aveau loc pe la mijlocul anilor 1990 la Combinatul petrochimic din Onești. Din acest punct de vedere, câștigam foarte bine. Dar vă spuneam că într-un semestru nu am mai obținut bursa de merit. Deși nu era diferența dintre bursa de merit și cea de studiu nu era semnificativă din punct de vedere financiar și incomparabilă cu ceea ce câștigam din activitatea tristică, a fost pentru mine un semn că nu voi putea să fac performanță în ambele direcții, probabil și pentru că activitatea turistică depășise semnificativ planurile inițiale. Drept urmare, am decis să renunț la activitatea turistică deși era dificil pentru mine din punct de vedere financiar.

– Când spunem distracție în general, mai ales dacă ne referim la Iașiul anilor ’90, atunci însemna cu totul altceva: petreceri, chefuri în cămin. Ați fost și dumneavoastră implicat?

– Eu organizam inclusiv petreceri. Oamenii apreciau și acest lucru: că dădeam petreceri frumoase, atât în excursii, cât și în cămine. De altfel, aceasta era și o modalitate de a atrage studenți să vină în excursii sau vacanțe cu noi. Colegii de la Politehnică de care aminteam erau mari colecționari de casete muzicale și aveam la dispoziție tot ce doream pentru a organiza efectiv petrecerile respective și activitățile distractive asociate lor.

– Din câte ne-ați spus, am înțeles că ați fost bursier. Cum v-ați descurcat cu banii?

– În primul an a fost mai greu pentru că părinții nu aveau resursele necesare. În plus, ca student și departe de casă, nemaifiind cu ai mei, probabil că și banii pe care îi aveam îi cheltuiam și pentru alte lucruri decât strictul necesar, mâncare și haine. A fost mai dificil din punct de vedere financiar dar și frumos. Făceam cartofi prăjiți și mâncam asta zile întregi. Până la urmă s-a terminat anul cu bine. Mai ofeream meditații uneori pentru a face față cheltuielilor. Când am început activitatea de ghid turistic am renunțat la meditații și le-am reluat atunci când am renunțat la turism.

– Cu atâta studiu și muncă ați avut timp să vă și îndrăgostiți?

– Bineînțeles, după cum vă spuneam, cel puțin prima facultate a fost o studenție completă. După aceea, timpul n-a mai avut răbdare cu mine și m-am orientat mai mult către studii, dar prima facultate a fost foarte frumoasă din toate punctele de vedere și cu activitățile menționate. De altfel, când am revenit din București în Iași, acest motiv a fost principal: prietena mea rămăsese în Iași și m-am dus eu viteaz în București să studiez, dar nu eram prea mulțumit de randamentul meu acolo, mai ales că sacrificasem și latura sentimentală. Atunci m-am întors …

– Deci ați început Facultatea de Fizică la București și ați terminat-o la Iași?

– Da, așa cum am menționat, m-am dus acolo pentru că puteam să merg și la fizică și la cibernetică și la Institutele de pe Platforma Măgurele, însă am constatat că nu eram prea eficient în progresul meu. Drumul dintre Măgurele și București era destul de lung și greoi. Era mult mai bine pentru mine în Iași din mai multe puncte de vedere, inclusiv prin faptul că prietena mea era acolo.

 

• „Am început să vând conserve ca să am ceva bani de drum”

 

– Povestiți-ne cea mai plăcută amintire din facultate.

– Sunt multe amintiri. Cel mai frumos a fost când am organizat primele excursii de Crăciun și un Revelion, au venit și multe persoane pe care nu le cunoșteam, atunci am cunoscut-o și pe prietena care m-a însoțit pe parcursul studiilor. Toate au mers din plin atunci. Era frumos, eram îndrăgostit, organizam activități cu sute de oameni, toți erau mulțumiți și încântați, chiar dacă nu erau toate lucrurile foarte bine aranjate.

– Unde ați organizat petreceri?

– Aveam trei zone în care organizam activități, eu m-am ocupat în acel an de Borsec cu hotelul Transilvania, ca punct central, și alte 12 vile din jur. „Aprindeam lumina” în stațiune când mergeam acolo. Sunt foarte multe amintiri frumoase, multe aventuri. Cu unele aventuri știți cum este: atunci când le trăiești poate zici că nu-ți plac, dar când ți le amintești devin foarte plăcute. Spre exemplu, eram la începutul anului II și trebuia să particip la o tabără de speologie în Munții Retezat. Era 1 octombrie, m-am dus acolo, mi-am cheltuit pe drum și pregătiri toți banii pe care mi-i dăduseră părinții pentru începutul de an universitar. Așa că am ajuns la poalele Retezatului și m-am trezit că nu s-a mai organizat nicio tabără. Se anulase, dar pe patru dintre noi nu ne-au mai anunțat. Și nu mai aveam nimic, pentru că eu cheltuisem toți banii, diurna pentru tabără nu o mai primeam și nici acasă nu puteam suna ținând cont că ai mei știau că sunt la facultate la Iași și nu prin munții din celălalt capăt al țării. Am început să vând conserve ca să am ceva bani de drum. Până la urmă ne-am gândit că, dacă tot eram acolo, să mergem câteva zile de capul nostru. Unul dintre tinerii cu care eram acolo provenea dintr-un centru social dar avusese o familie de tutori printr-un sat din Apuseni așa că am petrecut vreo două săptămâni prin Retezat și Apuseni, inclusiv la familia respectivă din Cheile Cibului. A fost o aventură destul de grea atunci, dar și foarte frumoasă. Mi-au trebuit câteva săptămâni să recuperez activitățile didactice pe care le pierdusem la universitate precum și partea financiară dar, când mă uit în urmă, îmi aduc aminte de acea perioadă cu mare plăcere. Apropo, după o lungă perioadă m-am regăsit și cu acel coleg de aventură, care predă acum la Universitatea din Sibiu.

Alături de Peter Grunberg, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea magnetorezistentei gigantice

 

– Și o amintire mai neplăcută?

– Cred că momentul cel mai greu a fost cauzat de unele schimbări legislative atât la nivel național cât și la nivel de universitate. Atunci studiam în trei direcții, în paralel: Fizică, Matematică și Informatică. Deoarece am constatat că figuram și pe lista de bursieri și de la Matematică și de la Fizică, am informat Facultatea de Fizică de faptul că primisem deja bursa de la Matematică și că am optat pentru aceasta. Doar că atunci tocmai se schimbase legea și nu numai că nu puteai să beneficiezi de două burse, ca până atunci, dar nici nu se mai puteau face fără taxă două programe de studii de același nivel. Așa că am fost informat prin decembrie că trebuia să plătesc al doilea master, că trebuia să eliberez și camera de cămin (pentru că eu optasem oficial în octombrie pentru locurile de cazare de la fizică). În plus, la Informatică, se hotărâse tot în acel an mutarea sesiunii de restanțe din toamnă, în vară. Deoarece examenele de la cele trei facultăți se suprapuneau în sesiunea din vară, eu susțineam mai multe examene de la Informatică în toamnă, având astfel și mai mult timp pe perioada verii să mă pregătesc pentru ele. Mutând sesiunea de restanțe în vară nu mai aveam nici acest timp să mă pregătesc. Drept urmare, planul meu de studii din acea perioadă începuse să se năruie, aveam diverse dificultăți, locuiam pe la prieteni. Pe de altă parte, mă uitam și la doi foști colegi de la agenția de turism care își cumpăraseră deja apartament și mașină, mă uitam și la alți colegi care aleseseră să plece din țară când eu am ales să rămân și constatam că în ambele direcții pe care le-am refuzat lucrurile mergeau foarte bine în timp ce eu, cu planul meu multi-disciplinar de studii, rămăsesem cumva ”pe stradă” și nici nu mai puteam studia cum doream. Au fost câteva săptămâni mai dificile pentru mine și atunci am luat decizia să plec din țară. Avusesem mai multe oferte de a studia în străinătate însă atunci eram mulțumit de ceea ce puteam să fac în țară: puteam să studiez și matematica, fizica și informatică, mă puteam deplasa ușor între activități, iar costul vieții era redus și mă puteam întreține ușor. Însă, dată fiind noua situație în care mă aflam, am dat curs unei noi oferte și am plecat din țară, la începutul lunii martie.

 

• „Prietenii te pot ajuta pe parcursul carierei, măcar prin informațiile pe care ți le oferă”

 

– În ce an ați plecat?

– În martie 2001. Am plecat la Laboratorul CNRS de Magnetism și Optică din Versailles, acum parte a Universității Paris – Saclay. Am avut o finanțare din partea Laboratorului dar și o bursă de studii Erasmus.

– Cum ați ajuns în SUA?

– În săptămânile mai dificile de care v-am vorbit anterior am trimis și un dosar de admitere la doctorat la Universitatea Maryland, unde era un profesor pe care-l consideram apropiat de tematica și abordarea multi-disciplinară pe care mi le-aș fi dorit. Am trimis dosarul, dar n-am mai finalizat aplicația în sensul în care trebuia să dau câteva teste și să trimit rezultatele. Testele erau programate în România, dar la data respectivă eu mă aflam deja în Paris și nu le-am mai putut susține. Însă, în urma cercetărilor din Franța, am trimis spre publicare un articol care s-a întâmplat să fie citit și de profesorul din SUA la care îmi doream să ajung. Mai era un doctorand român în coordonarea dumnealui, s-a informat mai mult despre mine și m-a sunat la laboratorul din Franța. Mi-a spus că a văzut dosarul meu și articolul, că le consideră foarte bune și m-a întrebat dacă nu vreau să studiez la doctorat în inginerie electrică și comunicații sub coordonarea dumnealui. Și, după acel telefon, am decis să merg în SUA deși tocmai câștigasem o bursă doctorală și din partea universității din Franța. Sunt multe de povestit în legătură cu această situație, dar le putem lăsa pentru un alt interviu.

Alături de  Skander Chaouch-Bouraoui, primul doctorand care a obținut titlul de doctor

sub coordonarea prof. dr. univ. Mihai Dimian, la Universitatea Howard.

Skander Chaouch-Bouraoui este acum cercetător la Universitatea Hamburg din Germania. 

 

– Ați lucrat ca cercetător la instituții de prestigiu din SUA, Franța și Germania. De ce ați ales cercetarea?

– În perioada doctoratului erau posturi de asistent universitar finanțate pentru activități de predare sau, din diverse proiecte, pentru activități de cercetare. Asistentul de cercetare avea salariul mai mare și putea să se și concentreze mai mult pe cercetarea de la doctorat, mai ales că în SUA doctoratul conține și un fel de masterat, unde faci destul de multe cursuri. Am obținut poziția de asistent de cercetare și, timp de patru ani am fost asistent de cercetare, chiar dacă am mai și predat suplimentar câteva ore pentru a-mi susține și pasiunea didactică. Cum se proceda în America? Dacă te orientezi către cariera academică atunci era recomandat ca, după absolvirea doctoratului, să urmezi un program postdoctoral, unde acumulezi mai multe rezultate de cercetare, iar după 2-3 ani participi la concursurile de posturi didactice universitare. Atunci eu tocmai mă căsătorisem, dar eu eram în SUA iar soția era în Europa și am încercat să obțin o poziție academică pe baza rezultatelor de la doctorat, fără a mai trece prin etapa post-doctorală, pentru a fi mai siguri de viitorul nostru acolo chiar dacă nivelul reușitei putea fi mai scăzut. Totuși, am câștigat concursul pentru o poziție de profesor asistent în inginerie electrică și comunicații la Universitatea Howard din Washington DC, unde am activat timp de un deceniu, obținând și promovarea la profesor asociat precum și conducerea de doctorat. Înainte de a începe primul an universitar, soția a obținut o bursă DAAD la Universitatea Liberă din Berlin și atunci am participat la un concurs pentru un post de cercetător la Institutul Max Planck din Germania Am obținut acel post și am găsit înțelegerea necesară la universitatea din Washington să mă lase un an în Germania, urmând să încep activitatea la ei din anul universitar următor.

– Și în Germania ce ați lucrat?

– Acolo am lucrat într-o arie oarecum diferită de ceea ce făcusem la doctorat, deoarece eu trecusem deja în domeniul ingineriei în timp ce centrul de cercetare respectiv era orientat mai mult pe matematică aplicată în științe și inginerie. Însă aveau nevoie de cineva care să facă legătura dintre ce făceau ei și industrie sau invers. Din punctul acesta de vedere a fost o experiență interesantă, utilă și pentru mine și pentru ei. De altfel, mi-au și oferit o extensie a contractului pentru mai mulți ani dar m-am întors la Universitatea din Washington. Însă a fost și un an foarte trist pentru mine, atunci au murit ambii părinți, pe rând, și am regretat că n-am fost în țară să petrec mai mult timp cu ei.

– Ați activat la facultăți de prestigiu din lumea, atât din Europa, precum și de peste ocean. Totuși ați revenit în România, în Suceava. De ce ați ales să vă întoarceți?

– Au fost mai mulți factori care au contribuit la această opțiune. În primul rând cel legat de familie. Decesul ambilor părinți a fost un șoc major pentru mine și asta m-a făcut să reconsider anumite opțiuni și valori. Soția obținuse o poziție de preparator la Universitatea din Suceava, ceea ce m-a făcut să iau în calcul și această opțiune. În același timp, îmi place să mă implic în comunitate, să ajut oamenii și am ajutat diverși tineri români în perioada respectivă. Astfel, am încercat să mă implic mai mult și în SUA. Washington-ul este capitala țării dar jumătate din cartiere erau rău famate, cu o criminalitate ridicată și mulți oameni care dormeau pe stradă. Împreună cu studenții de acolo încercam să le oferim acestor persoane mese calde, din când în când. În același timp, îi întrebam pe colegii americani cum este posibil ca țara cea mai bogată din lume să nu aibă grijă de acești oameni, nu neapărat ca un reproș ci ca o dorință de a îmbunătăți lucrurile.

– Credeți că i-a deranjat faptul că v-ați implicat în astfel de activități?

– Nu pot să nu apreciez societatea americană, mai ales pentru ceea ce mi-a oferit mie: în patru ani am ajuns profesor la o universitate din Capitala SUA, cu un salariu peste media americană. Ceea ce am spus mai devreme nu era o critică a societății în ansamblul ei dar un aspect important care mă deranja și, penru a rsăpunde la înrebarea dumneavoastră, simțeam că nu le plăcea faptul că inițiam astfel de discuții. Poate au considerat că vin dintr-o țară fostă comunistă și că mentalitatea mea era afectată de această experiență trecută. Eu nu mă consider un om de stânga, ci mai degrabă de centru iar perspectiva abordată de mine nu era una politică ci umană; însă, pentru americani, probabil că astfel de abordări sociale au o altă conotație. Pe de altă parte, la Universitatea din Suceava era atunci Rector domnul profesor Adrian Graur și mi s-a părut un om foarte deschis și dedicat comunității. M-am implicat aici mai mult decât în activitățile didactică și de cercetare obișnuite și am considerat că era o oportunitate la Suceava să fac mai mult pentru ceilalți decât în Washington. A fost o perioadă mai dificilă în care am făcut naveta între Suceava și Washington cu 6-7 zboruri într-un an, dar am găsit înțelegere din partea universității americane iar această perioadă mi-a permis să constat că ceea ce încerc să fac în România conduce și la rezultate. După această perioadă am decis să renunț la universitatea din Washington și să continui numai aici.

– N-a existat totuși tentația unui centru universitar mare precum București, Iași, Cluj?

– Când m-am întors în țară am avut discuții și cu Decanul Facultății de la Automatică și Calculatoare din Iași, care m-a invitat să merg acolo, precum și cu profesori de la Facultatea de Fizică din Iași. Dar, așa cum vă spuneam, au existat mai mulți factori pe care i-am luat în calcul și am considerat că pot avea un impact mai mare aici, că pot face mai mult și în ceea ce privește o anumită viziune și un anumit mod de dezvoltare. Asta am ales și nu-mi pare rău. Întoarcerea din America în România era văzută în exterior ca un regres în carieră, dar faptul că în acești ani am reușit să public articole în reviste de top din lume, să câștig granturi importante, să dezvolt laboratoare de cercetare de înaltă performanță a generat tot atâtea dovezi că se poate și aici și am trecut peste această imagine negativă, stimulând și pe alți profesori și cercetători români din străinătate să facă acest pas către România.

În 2015, la decernarea Trofeului „Oamenii Timpului” pentru educație și cercetare

– În încheiere aveți vreun sfat pentru studenți?

– Ca un sfat de carieră le spun că studiul lor nu se va opri la ceea ce fac în Universitate și că, indiferent gradul lor de implicare în studiile universitare, să încerce să păstreze un anumit ritm de învățare pe tot parcursul vieții. Aceasta îi va ajuta foarte mult în carieră deoarece profesia este o cursă pe termen lung, care doar începe cu studiile universitare. De asemenea, să trăiască mai mult fizic și mai puțin online pentru că e o iluzie să crezi că te dezvolți psihic în mediul online renunțând tocmai la interacțiunea fizică și socială, în general. Apoi să-și facă prieteni în rândul studenților! Vedeți, noi ne-am obișnuit cu o societate în care părinții și rudele ne ajută să obținem un post prin diverse intervenții și mijloace. În străinătate, nu este așa și ar fi de dorit să ne îndreptăm tot mai mult către o societate meritocratică. Însă, prietenii te pot ajuta pe parcursul carierei, măcar prin informațiile pe care ți le oferă. Faptul că îți faci cât mai mulți prieteni, iar ei se duc în diverse locuri și îți împărtășesc din experiența lor, te ajută să iei o decizie sau îți oferă idei de oportunități. E important să păstreze aceste relații dezvoltate în studenție. De multe ori, în perioada studenției, avem niște mize mici pe care le folosim pentru a ne mai supăra unii pe alții, dar, în realitate, noi intrăm într-o competiție mult mai mare după finalizarea studiilor și este aproape nesemnificativ ce se întâmplă în Universitate în ceea ce privește competiția internă. E mai important să fim împreună și, ca un sfat și totodată ca o speranță, le recomand viitorilor absolvenți să fie cât mai aproape și de Universitate.

 

A consemnat Loredana Crețu (CRP)