Temnița cu soare
Când stai într-o temniță cu soare cât un ceas
în care lumina e o lamă care măsoară carnea timpului
ca pe niște oase rămase după ospățul unei vieți trăite morbid
viața scufundată în omoruri mici
în compromisuri care au miros de fier ruginit
tăceri apăsate cu palma peste gura adevărului
Zăpada tundră siberiană întinsă în tine
seacă și orbitor de albă
dacă ai fugi prin ea desculț
ai simți aroganța pământului îmbrăcată în stofă scumpă
pe care nu ți-ai permis-o niciodată
Sărăcia te-a învățat să fii bogat cu sufletul
bogăția te-ar fi învățat probabil
să ucizi ce-a mai rămas din cuvântul om
pentru că temnița este o definiție diluată a umanului
întâi îți ia numele
apoi mersul
apoi felul în care privești cerul
Devii un Frankstein al lacătului
un mecanism cu respirație scurtă
ce stă în fața unei uși mereu deschise
și jură că este încuiată
ești omul care bate la ușa propriei ieșiri
și așteaptă să i se răspundă din interior
trebuie să accepți libertatea
ca pe un pahar de vin amar
Dincolo de zidul rece se aud împușcături
mor patrioții pentru ideologii
mor cei care au confundat disciplina cu mântuirea
hoiturile se plimbă prin zăpadă căutând lumina
pădurea e prea deasă și soarele o minciună
Speranța că glonțul va trece pe alături
atunci când îți va veni timpul
te ține drept
te face să visezi zăpada albă
mirosind a transpirație
carnea vie și vânătoarea lupiilor flămânzi
alergare fără oprire cu plămânii arși
sălbăticie în față și totuși înainte
moartea dublează esența fericirii
Viața este un discurs
scris cu litere mari
arma decât un instrument
motivul de a rosti discursul
nu stă în absența glonțului
ci în inițiativa de a deschide ușa
execuția este viața ta trăită
fără să atingi și să descui lacăte.
(Cristian Reznic, masterand)
Imaginea generică – generată cu AI


