„Îmi va fi dor de existență, de prezență, de absență”

Decembrie 0

ninge fals aproape postdecembrist
ar vrea să mă simt vinovat că
greșirea țărânei ne-a condamnat
la coagularea Carpaților
în fiecare os
cât clădesc soarele în felinar
pentru la iarnă
vei tăcea ca o uzină de 1 decembrie
ninsoare deasă cât un război mondial- ne va fi necrolog
despre cum România umbla știrbă și tunsă scurt
prin tot blocul
și bătea pe la uși
după mercenari de weekend
răspundeam doar noi
și mergeam să ne jucăm de-a foamea
sub fiecare șenilă caldă
ce ne iubea sângele
până la leucemie

dincolo de corupție
tot ce încăpea în strungăreața
de sub cerul gurii
era cortina de fier

+-octombrie

înveșnicirea nenașterii va începe de la mine-n sus
voi începe sistematic când se vor coace strugurii în sistemul solar
va trebui să abdic de la prezent
și voi fi din nou arcuș de vioară în balada viermilor
câțiva bemoli se vor cățăra pe carnea partiturii
din nou voi fi fericit în nenaștere
fericit în nenașterea unei ferestre
a unui vitraliu
a unei capele a castanilor
nu îmi va fi frică ca unui licurici
în cartierul țânțarilor hedoniști
și îmi va fi dor de existență de prezență de absență
de nașterea unei ferestre
a unui vitraliu
de o geneză care să-mi încapă între umeri
va fi atât de toamnă că fiecare frunză
îmi va fi exod
până la nenaștere

Fascismul de a exista

tot ce e condamnat la existență îmi devine patrie
sunt patria biciuirilor insolubile-n carne
lasă-mi te rog spațiu între ventricule
să treacă transsiberianul
căile ferate să-mi bocească sângele de beton
înainte să-i îmbrățișeze într-o logodnă asiduă
pe cei 6 condamnați la moarte
pentru că nu pot să le iert tăcerea încă neinventată

Septembrie- o familie disfuncțională

Septembrie, sfârșit versificat de lume
Te decojești de bruma ta acidă
În a albinelor și sângelui pofidă
Tu ne îngheți în toamna unui nume.

Atâta roșu și atâta gri
Se spurcă ploaia în coarne de araci
Și greierii și strugurii săraci
Încep să cânte despre morții, vii.

Ia foc și grohotișul de sub pleoape
Ia foc si carnea-ți rece de dovleac
Se scurmă norii într-un vârf de ac,
Și plouă cu pucioasă mai aproape.

Ferecare

Începi să îmi cânți și roua și ochii,
Iar bocetul tău în plumb învelit
Ca o mireasă negată în rochii
Mă scurmă din cugetul morții-zdrelit.

Ești roabă orbirii, surzite și mute
Te-apropii spre mine, cu cânt de tâlhar
În sunetul grav al arpegiului iute
Tu pui universu-ntr-o cloacă de jar.

Te cântă arțarii-n dulceața din vene
Te cântă pădurea cu capul tăiat
În pliscuri de fier și-n muze viclene
Găsesc câte-un “tine” sublim îngropat.

(Iulian Claudiu Bardan – MD I)

Iulian Claudiu Bardan