Ții minte acele emoții pe care le-ai trăit când ai aflat că ai fost admis la universitate?
Ții minte acele emoții pe care le-ai trăit când ai aflat că ai fost admis la universitate? Știu cu siguranță că fiecare dintre noi a fost nespus de bucuros. În același timp și un pic stresat, pentru că urmează să pășești pe o treaptă nouă a vieții, cu noi responsabilități și decizii importante.
Și chiar dacă la tine nu a fost așa, uite că la mine a fost.
Îmi amintesc că a trebuit să aleg între două specializări, care îmi păreau la fel de interesante și cu perspectivă de viitor, Comunicare și Relații Publice și Ştiinţe Gastronomice.
Da, știu, sunt radical diferite dar, când vine vorba de viitorul meu, mereu încerc să fac o alegere corectă. Fiindcă la Științe Gastronomice nu s-a format o grupă, am înțeles că universul a făcut alegerea în locul meu și mi-a arătat varianta potrivită.
Dar veștile „bune” nu s-au terminat aici. Odată apărute listele de cazare în căminele universităţii, nici acestea nu m-au bucurat deloc. Cel puţin la început. Figuram în liste pentru vestitul C7 care era, după reclama făcută de studenții mai mari, coşmarul oricărui boboc.
A fost greu la început: un oraș nou, oameni necunoscuți, o nouă etapă în viața mea, departe de casă și de familie. Noroc de ai mei. Datorită susținerii lor am reușit să trec peste toate greutățile
După niște permutări din odaie în odaie şi un rând de neînțelegeri, mi-am găsit și eu camera în care am început să mă simt ca acasă. Vorba vine, căci ca acasă nu-i mai bine nicăieri, știm cu toții, dar eram nevoită să tratez situația ca atare.
Sincer, nu contează unde, contează cu cine. Am prins drag de atmosfera acestui cămin, chiar dacă nu e unul dintre cele mai bune, cum zic alții. Pentru mine e primul unde mi-am format prietenii, am înțeles cum e să iau decizii importante, mi-am dat seama că unii oameni nu sunt ceea ce par și multe altele pe care încă urmează să le descopăr. La moment, chiar nu regret că am avut o astfel de oportunitate.
Știi ce mi-a plăcut încă? Această țară, unde, la început, m-am simțit un străin. Acest cămin în care cu toții încercăm să menținem atmosfera de prietenie din Basarabia. Această prietenie și susținere de care am avut fiecare nevoie la început şi pe care am păstrat-o până în prezent. Am cunoscut acele momente povestite de părinți. Momentele când te duci din cameră în cameră ca să întrebi dacă are cineva puțină sare să-ți împrumute și ești sigur că vei sări și tu în ajutor când cineva va avea nevoie.
La facultate, procesul de acomodare a fost mai ușor. Colectivul de fete și profesorii indulgenți au creat o atmosferă plăcută de lucru în echipă și mi-au inspirat încredere că mă aflu la locul potrivit şi că învăţ ceea ce trebuie.
În plus, dacă nu studiez la universitate, o fac în camera la cămin, unde nu învăț doar ceea ce ține de specializarea mea. Cu două colege de cameră, care după un anumit timp mi-au devenit prietene, ambele fiind la Kinetoterapie și motricitate specială, am început să învăț și anatomia. Desigur, nici eu eu nu rămân datoare şi le povestesc și explic ce studiez la rândul meu. Mă simt norocoasă că le am.
Viața la cămin, într-un oraș nou, care a devenit a doua casă, mi-a oferit emoții pe care nu le-am simțit demult, pe unele chiar niciodată, dar sunt sigură că nu se termină totul aici. (Ana Negru, CRP, II)
Foto generică – pixabay
Ana Negru
