Anatomia uitării
Să uiți ce mai înseamnă atingeri
presiunea degetelor ei pe încheietura ta
când trecea pe lângă tine în bucătărie
la patru dimineața
amândoi înfometați
să uiți ce mai înseamnă săruturi
să uiți cum te uitai la ea
când închidea ochii
cum îți lua aerul din piept
și ți-l returna transformat în viață
Povești spuse cu dor
poezii care schimbau cursul iubirii
reconstruiau inima atom cu atom
și te făceau mai dornic să o iubești
și să nu-i dai drumul niciodată
Dar uitare vine oricum
uiți temperatura pielii ei
mirosul parfumului
apoi felul în care spunea numele tău
ca și cum l-ar fi inventat ea
și nu poți să mai reîntorci nimic
nici măcar cu toată forța regretului
nici măcar dacă ți-ai sparge
mâinile în ușa trecutului
Timpul e o autostradă pe sens unic
pe care mergi privind în oglinda retrovizoare
cum figura ei devine mai mică
până dispare într-un punct
pe care îl speli cu o lacrimă
Simți pentru ultima dată
că mâna ei a alunecat din mâna ta
și uiți sentimentul
că odată ai fost capabil să simți
că odată cineva te-a sărutat
și ai crezut că ești nemuritor
dar nu ești
nu suntem
nu am fost niciodată
Zile fără de inspirație
azi nu mai scriu nimic
m-a părăsit inspirația
pe un scaun așezat
privesc la fulgii ce cad
privesc la albul și moalele covor
ce s-a așternut pe pervaz
azi nu scriu nimic
doar voi sta
voi privi minunatul peisaj
voi asculta vijelia
voi simți frigul
ce taie până în măduva oaselor
mâinile care scânteiază
cristale de frig
vor fi încălzite de o ceașcă de ceai
voi medita
pentru noi scrieri
scrieri ce vor învia următoare zi
plin de inspirație
ziua următoare
la o lumină rece
voi scrie
despre acel cer ce cernea fulgi
despre acea vijelie
ce umblă ca colindătorii
pe la casele oamenilor
despre stelele sclipitoare
într-o rece noapte.
(Cristian Reznic, masterand)
