Cristina Șabanova: „Gândul că trebuie să plec și că aș putea să rămân fără un loc pe care să îl numesc casă, îmi lua pământul de sub picioare”

Cristina Șabanova este studentă în anul III la Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării, din Universitatea „Ștefan cel Mare”  (USV) din Suceava. Vine din orașul Cernăuți, Ucraina și la doar 19 ani a ajuns să trăiască teroarea vieții ei – războiul.

• Școala surorii ei a fost transformată într-un buncăr

Când povestește despre momentul izbucnirii războiului, chipul Cristinei este cuprins de emoție și griji: „M-am trezit de dimineață, cred că era ora 7 sau 8 și m-am gândit să verific rețelele sociale, să văd ce au mai postat prietenii. Atunci am văzut că Rusia a atacat Ucraina, că bombardează Donețk-ul, Lugansk-ul și că înaintează spre Kiev. Am alergat repede spre mama ca s-o întreb dacă este adevarat ce am văzut, dacă rușii chiar vin peste noi, iar ea mi-a confirmat, spunându-mi că a primit un apel de la școala în care învață sora mea prin care a fost anunțată că ar trebui să participe la niște lecții speciale, care constau în simularea unei situații de urgență și în a învăța cum trebuie să acționeze în acest caz, întrucât școala surorii mele, avea în interiorul ei un buncăr. Atunci când am aflat vestea eram acasă, în Ucraina. Trebuia să revin la Suceava în cel mai scurt timp, pentru că aflasem de la niște cunoștințe că din ce în ce mai mulți oameni încearcă să părăsească țara și devine aglomerat la vamă. În aceeași zi, am pornit la drum cu mașina mamei mele, coada de la vama Siret era de aproximativ 5 km, iar noi nu știam ce să facem. Într-un final am hotărât să trec granița pe jos, împreună cu câțiva consăteni de-ai mei. După aproximativ 3-4 ore de așteptare am reușit să trec vama. Împreună cu mine era un prieten, cu care plănuiam să mergem împreună la Suceava, însă din cauza legii impuse în Ucraina el nu a fost lăsat să treacă punctul de frontieră, astfel fiind nevoit să rămână în țară.  Atunci am înțeles care este situația, că aceasta este realitatea mea și trebuie să accept că tot ceea ce se întâmplă e chiar în țara mea. Eram confuză, nu știam ce va urma”.

   Cristina Șabanova

Cristina ne-a povestit ce a simțit în acele momente: „Șoc, dar în primul rând panică, îmi era frică că prietenii mei urmau să fie obligați să rămână în țară pentru a se înrola în armată, dar și din cauza gândului că războiul ar putea ajunge la mine acasă și să o distrugă. Aveam unde să mă refugiez, însă gândul că trebuie să plec, neștiind dacă aș mai putea vreodată să mă întorc și că aș putea să rămân fără un loc pe care să îl numesc casă, îmi lua pământul de sub picioare.”

Ea ne-a spus că apropiații și prietenii ei din Ucraina sunt speriați, însă încearcă să ușureze soarta celor nefericiți prin voluntariat. „Toți sunt panicați, înspăimântați. Încearcă să rămână optimiști, să se detașeze de toată situația politică, să nu mai privească știrile, însă acest lucru e aproape imposibil. Unii dintre ei fac voluntariat în Cernăuți, strâng haine pentru copii, pentru refugiați, ajută cum pot”.

• Familia ei a rămas acasă, în Ucraina, pentru a avea grijă de bunicii bolnavi

„Bunicii mei fiind în vârstă au probleme de sănătate, una dintre bunicile mele are o afecțiune la inimă, fiind anterior internată la spital, iar mama și sora mea au rămas acolo pentru că nu le pot părăsi. Atât timp cât e liniște acasă, iar momentan la noi la Cernăuți nu se întâmplă nimic, familia mea a decis să rămână acolo. Însă dacă situația se înrăutățește, bagajul este pregătit pentru a fugi din calea războiului. Deocamdată, am reușit să mă calmez un pic, primele zile mi-a fost foarte greu. Sunt conștientă de faptul că nu pot face nimic pentru a schimba situația. Vorbesc des cu familia, iar ei îmi spun să-mi păstrez calmul pentru că la Cernăuți e liniște. Dar, totuși, în fiecare dimineață mă trezesc cu frică, iar primul lucru pe care îl fac este să privesc știrile, apoi trimit mesaje părinților ca să mă asigur că e totul în regulă”.

Întrebată dacă a beneficiat de vreo formă de ajutor din partea statului român în legătură cu situația din Ucraina, ea a spus: „Am primit astăzi un mesaj de la domnul Prorector Mihai Dimian, prin care mă anunța că aș putea depunere o cerere la secretariatul Facultății de Litere și Științe ale Comunicării pentru a primi ajutor sau mă pot înscrie la voluntariat pentru a primi o bursă. Voi încerca ambele variante, pentru că orice ajutor e binevenit.”

• Cristina și colegii ei din Ucraina fac voluntariat pentru ajuta refugiații

„Mulți dintre colegii mei ucraineni, și nu numai, se înscriu la voluntariat, deoarece este necesar să cunoști limba rusă și ucraineană, iar ei le știu pe ambele, astfel încearcă să fie de folos și să contribuie cu ce pot. Eu sunt voluntar la hotelul Bucovina, am rolul de traducător. Acolo vin oameni din Ucraina, noi îi primim, vedem dacă au unde sta, îi întreb dacă vor să plece din România sau vor rămâne aici, îi ajut să cumpere bilete, să schimbe bani, să găsească cazare, încerc să le ofer și sprijin moral, ca să le arăt că nu sunt singuri, că există oameni buni care vor cu adevărat să îi ajute”.

Întrebată cum se descurcă sora ei de 13 ani rămasă la Cernăuți, Cristina ne-a povestit: „Sora mea e o persoană mai introvertită, nu prea își exprimă emoțiile. Uneori o văd plângând și o întreb ce s-a întâmplat, dar ea preferă să nu-mi spună. E foarte greu pentru ea, deoarece toți prietenii și cunoștințele ei pleacă din Ucraina, chiar și prietena ei cea mai bună a plecat, iar ea rămâne singură. Mama pleacă la serviciu, face voluntariat, iar sora mea rămâne acasă și atunci se nasc tot felul de gânduri negre în capul ei cu care e greu să lupte”.

Despre atitudinea studenților și a profesorilor de la USV în ceea ce o privește pe ea, ne-a spus că: „ Există o schimbare de atitudine, unii profesori ne întreabă dacă ne simțim bine, dacă avem nevoie de suport material, financiar sau psihologic. Observ cum colegii mei se uită cu milă la mine și la ceilalți ucraineni, încearcă să ne susțină, își exprimă părerea de rău. Însă pentru mine asta îngreunează lucrurile, pentru că mă face să mă gândesc tot timpul la război.  Dar știu că ei au intenții bune, așa că le mulțumesc. Ei nu pot ști ce simt eu și încearcă să empatizeze cu mine”.

Mesajul Cristinei pentru cei de acasă este următorul: „Mențineți-vă calmul și păstrați-vă mintea rece, păstrați-vă speranța și rugați-vă, faceți voluntariat, pentru că asta vă va face să vă simțiți mai bine în aceste zile sumbre, iar eu sunt cu voi”. (Carolina Slănină, CRP, II)

  Carolina Slănină