Hotelul pe patru roți din Odessa

Ce ar fi să vă vorbesc despre aventura care aproape m-a adus în pragul de a fi alungată de acasă?

Deci, urmează câteva precizări care o să vă răspundă instant la primele zece întrebări care vă vor apărea în cap pe parcursul lecturării acestei  povestiri. Faimosul nostru trio, format din mine și cei doi prieteni ai mei, lovește iar. Noi obișnuiam să facem expediții extrem de des, încercam să găsim locuri naturale impresionante în Moldova și săptămânal vizitam câte unul, bineînțeles, vizite însoțite de fotoshooting-uri. Așadar, nu era nimic nou când mi-am anunțat familia că urmează o nouă aventură a trio-ului nostru. Totuși, informația pe care, ,,din greșeală”, am omis-o, a fost aceea că urmează să plecăm la mare, în Odessa, adică aproximativ 450 km (în mod normal ar fi fost mai puțin, însă traseul nostru a fost ceva mai special, să cutreierăm Ucraina spre destinația finală, Odessa).

Lanțul întâmplărilor amuzante începe cu rugămințile și încercările mamei să ne convingă să luăm provizii, pentru că toți trei aveam aceeași poveste, mergem aproape, peste Nistru, și facem un camping în corturi, pentru trei zile. Era evident faptul că nu aveam nevoie de provizii la mare, totuși am fost nevoiți să acceptăm câte ceva, ca să nu dăm de bănuit. Iar prietenul nostru, care a uitat plăcintele acasă, va fi bântuit pentru totdeauna de reproșurile noastre.

 

Planul era să trecem vama pe la Otaci, adică aproape 100 de km de casă. Dar, surpriză, când ajunsesem la vamă aflat că nu puteam trece din cauza că prietenul meu avea un act temporar, care trebuia înlocuit cu unul permanent, el putea conduce în Moldova fără probleme, însă nu putea părăsi teritoriul țării. Deci, acum vine momentul în care lovește destinul, exact în ziua aceea era data de eliberare al actului permanent (durează o lună eliberarea actului), dar aveam încă dubii că ar fi fost disponibil. Cumva resemnați că se anulează călătoria, făceam alte planuri, parcurgând cei 100 de km spre instituția care elibera actul. Norocul a făcut ca actul să fie eliberat, iar noi am sărbătorit mâncând sandwichi-uri. Ați auzit vreodată de salam tăiat cu cardul? Nu găseam vreun cuțit în mașină, iar având prieteni ingenioși, acesta a fost rezultatul. Ca să aflăm peste câteva ore că, de fapt, era un cuțit în mașină.

Acum începe povestea pelmenilor (colțunași cu carne). În drumul nostru lung am performat pe scena imaginară, cântând și râzând până la epuizare, în timp ce spectatorii mei preferați (unicii) făceau cu schimbul la volan. Bancheta din spate era ocupată pe rând, de fiecare din ei. A venit momentul în care ne-a lovit o foame teribilă și am făcut un popas, la o crâșmă, unde ne-am simțit ca într-un serial ucrainean. Am mâncat pelmeni, extrem de gustoși în comparație cu ceea ce urmează (povestea de groază a pelmenilor).

Ajunși în Odessa, am căutat un loc de parcare și de somn. Fiind studenți, avem doar vise, nu și bani. Deci, am dormit toți trei în mașină, trei nopți. Norocul nostru a fost să putem regla scaunele din spate și să le culcăm la podea, astfel creându-se ceva ce se voia a fi un pat. Echipați cu perne și pături, am supraviețuit. N-o să uit vreodată cum își spăla amicul meu dinții în tufișurile de lângă hotel.

 

Când am revăzut marea am plâns, mai ales că am ajuns fix în momentul în care se desfășura o nuntă. Astfel, mi-am promis că o să mă căsătoresc la mare.

Spre seară, inițiativa mea neinspirată ne-a adus față în față cu alți pelmeni, extrem de nereușiți de data asta. Să zicem că era o supă de pelmeni oribilă, pe care am servit-o eu și unul dintre parteneri. Celălalt a fost norocos să-i vină ideea să-și comande ceva mult mai comestibil. Am râs de foame și de ciudă toată noaptea, mâncând pâine și certându-l pe prietenul ăla deștept dacă încerca să ne ia din provizii.

Am făcut o poză și am pus-o pe Facebook indicând locația. M-am trezit seara cu un apel panicat din partea alor mei, care mă întrebau șocați unde ne aflăm.

Partea cea mai marcantă a conversației a fost:

– De ce nu mi-ai spus?

– Dacă ți-aș fi zis, mi-ai fi permis să merg?

– Păi nu…

Iar acest dialog a închis orice discuție.

Nu interacționasem în nici un fel cu poliția locală, dar intuiam că hotelul nostru pe patru roți ar fi fost condamnat de forțele de ordine.

Într-o dimineață, pe la ora 4, ne-am trezit cu doi vizitatori, doi polițiști pe care a trebuit să-i mințim că noi stăm doar până dimineață în parcare ,,noi să dormim aici? Nuuu! Am oprit doar un pic”. Le-am arătat uscătorul nostru de haine, sub capota mașinii. Domnii au fost drăguți și s-au îndepărtat cel mai probabil cu multe semne de întrebare în cap.

Poate unii dintre voi știți cum e somnul în mașină, nu cel mai senzațional.  Deci, după ce căutam ,,combustibil” pentru prietenul nostru care făcea crize de isterie când era flămând, și după o scurtă baie în mare, ne culcam pe plajă, pe pături și prosoape. Arătam toți trei ca niște crenvuști, dar niște crenvuști foarte fericiți. Am mai încercat tot felul de restaurante mediocre, ceea ce a fost trist, însă insuficient ca să ne demoralizeze, marea era prea frumoasă noaptea.

În plus, găsisem un loc cu shaorma bună, aici s-a născut cuvântul nostru ,,shaormică”, deși era uriașă.

 

Stăteam pe plajă, direct pe nisip, uitându-ne la lumea bună care stătea pe tot felul de canapele frumoase, fumând narghilea.

Noaptea ne plimbam mult și reveneam epuizați la hotelul nostru pe patru roți.

Probabil asta e cea mai frumoasă amintire comună, pe care n-o voi uita vreodată, pentru că pozele făcute îmi ocupă un sfert din memoria telefonului. (Sabrina Vacari, CRP III)

 

               Sabrina Vacari

You may also like...

Sari la conținut