Într-o cameră pustie

Fuma intens. Un whisky pe masă în care se scaldă cuburi de gheață. Regret, hm regret, spunea el. Ce-ar mai fi? Hm, cred că durere, sacrificiu, evadare, amintiri, sfârșit…

Dar cine să-l asculte. O cameră pustie. O cameră cu un geam și o ușă. O canapea pe care stătea rezemat vorbind, dar cu cine?

Să vezi că am descoperit că prin regret te întorci la sacrificiu. De ce am regreta ceva dacă nu ne-ar fi plăcut, dacă nu ne-ar fi creat acea stare superbă, cu gust mirobolant. Ceea ce compune dispreț ori neplăceri sunt niște resturi și gunoaie. Le punem în coș și când suntem contemplativi, răzbunători pe soartă și nu numai, aruncăm sacul cu acele resturi, nimicuri ce te țin ca două lanțuri.

Ia o gură de whisky, răsuflă greu cu un aer sumbru și pasiv. Și, totuși, regretul! Această adiere de vânt ce te aruncă pe culmele amintirilor. Amintiri, aceste cuțite cu lama subțire. Îți intră între coastele gândirii rănindu-te. Și regretul se înfățișează cu amintirea. Un cuplu ce ia nuanțe într-o ipostază amoroasă. Nuanțe ce se adâncesc cu fiecare minută, fiecare secundă. Prind rădăcini ce cu greu pot fi tăiate. Chiar eu, eu sunt un rezultat al acestui cuplu. Regret și din regret s-au născut amintirile. Nopțile înfloresc sub înfățișarea micilor plăceri din trecut.

Sacrificiul, ceva măreț, profund, stă deoparte privind regretul și amintirea într-un amor continuu. Nu se implică, nu e momentul. Sacrificiul, un rezultat al amorului, o izbucnire înlănțuită de scânteia divină a nașterii. Mai poate fi o evadare, o descătușare.

Simt că nu am aer, să respir aș vrea. E un dar a trăi. Deschide fereastra. În camera îmbâcsită cu fum de țigară pătrunde un aer proaspăt, siropos cu tente catifelate. E urât afară. Ce este cu peisajul acesta? O câmpie întinsă, nesfârșita, străpunsă de nori și raze de soare. O câmpie în mișcare și în schimbare. Aici apare un copac, aici unul se rupe și rămâne în urmă. Aici o floare ia naștere și aici una se ofilește. Aici s-a născut omul și dincolo trage de ultimele sale clipe.

Să revin? Nu, nu are sens să dezvălui sacrificiul, totul la momentul oportun. Regretul, amintirile și tot ce produc acestea. Nu cred să existe altceva decât durerea. Te cuprinde o boală incurabilă. Nopțile ești măcinat, te doare adânc dar nu-i știi leacul. Plecarea produce durerea, plecarea duce la regret, la amintiri și sacrificiu. Întoarcerea ar fi leacul. Dar trăim într-o lume reală, nu o fantezie proiectată pe ecran ce se termină cu happy-end. Să fim sinceri că întoarcerea este un joc de noroc. Arunci cărțile pe masă, când îți merge tragi de ea, când îți pică cărți slabe te dai înapoi. Totul se rezumă la noroc, la soarta care te aruncă ca un zar pe masa vieții, tu fiind veșnic în căutarea leacului.

Aprinde țigara cu nervozitate. Degetele sale osoase tremurau pe brichetă. O flacără roșietic gălbuie aprinse o țigară scoasă dintr-un pachet șifonat de Marlboro. Frumoase au fost vremurile trecute. Mâinile ei atât de dulci, ochii în care găseam alinare, acum doar o întruchipare ce se joacă jucăuș în mintea mea. M-am regăsit în artă, în lucruri mărunte, dar care oferă atât de multe. A fost cheia renașterii din cenușă, evadare din infern spre treptele paradisului. Prin asta am vrut să ajung la ideea de evadare. Ca să te eliberezi de ancorarea aceasta cenușie ai nevoie să oferi sufletului libertate, să-l reîncarnezi într-o viață a frumosului. Să-i ungi rănile, să-l alinți cu calmitate și să-l acoperi într-o aură protectoare. Te regăsești în natură și resetează conștientul spre lucruri plăcute. Evadează din monotonie spre treapta tăcerii.

Sfârșitul este o clepsidră în care se scurg firele regretului, amintirilor, durerii, și a sacrificiului. Toate înglobate într-un tot întreg ce merg spre același drum, sfârșitul. Ultimul fir este sacrificiul. Tu alegi dacă să faci un lucru măreț, să te jertfești și să-ți cureți rațiunea. Să te înfrupți din roadele singurătății și să guști din propriul eu.

-Ai vorbit frumos!, a spus ea privindu-l dintr-un colț al camerei.

-De când te afli aici?

-De la început.

-Și de ce nu ai spus nimic, nici un cuvânt, de ce nu te-am văzut?

-Totul se rezumă la tăcere, viața se rezumă la tăcere, vorbește dar să nu fii auzit. Nu mă vezi pentru că nu dorești să mă vezi. Privește înspre câmpie. Suntem noi, două suflete ce rătăcesc.

-Și ce vrei de la mine? Nu ne putem întoarce?

-Cum să nu! Aleargă pe câmpie, caută. Întoarce clepsidra în sens opus și reia totul de la capăt.

Liniște, el întreabă, nu răspunde nimeni, liniște. Clepsidra își reia mersul. O țigară se stinge, o ușă se închide. Într-un orizont ce se obturează, un pustnic se întoarce spre regret. (Cristian Reznic, CRP I)

          Cristian Reznic