Așteptări vs realitate, sau integrarea unui student inadaptat

Îmi mai amintesc și astăzi la ce mă gândeam atunci când prima zi de facultate era din ce în ce mai aproape. Am avut așteptări mari, credeam că va fi exact ca-n filmele americane, dacă aș da timpul înapoi aș lăsa lucrurile să meargă de la sine. Atunci îmi imaginam că viața de student va fi mai ușoară decât cea de licean iar ideea că voi deveni, în sfârșit, mai independentă și că voi avea în sfârșit puterea de a lua singură decizii mă entuziasma teribil. Cred că este ceva absolut normal să încerci să-ți imaginezi cum se va schimba viața ta odată ce devii student cu acte în regulă, deoarece atunci pentru tine totul este nou, eu însă am cam exagerat la capitolul imaginație.

,,Ruperea” de familie și de casă

Îmi imaginam că ,,ruperea”  de familie, de casă, va fi ușoară, priveam acest lucru ca pe ceva firesc, era ceva ce mai devreme sau mai târziu s-ar fi întâmplat, dar a fost mai grea decât m-am așteptat. Niciodată n-am fost plecată de acasă atât de mult timp. În ziua plecării mama plângea, sora mea mai mică plângea și ea și mă ținea strâns îmbrățișată. Cu greu îmi stăpâneam lacrimile. Acela a fost momentul în care am conștientizat ce înseamnă de fapt această plecare și cât de greu îmi va fi fără ei. Tatăl meu doar a oftat, a tăcut câteva secunde, apoi a spus ,,Acum pleci și tu și vei veni acasă doar în vizită”.  În clipa aceea am izbucnit în plâns, știam că unde mă voi duce nu va fi ca acasă, iar după o îmbrățișare și un alt oftat mi-a spus ,,Să fii cuminte!”.

Cazarea

Când am venit la Universitate eram în plină pandemie, era necesar să prezentăm testul covid la intrarea în cămin și, țin minte, am ajuns la Suceava pe la ora 5 sau 6 dimineața. Octombrie, frig, eu îmbrăcată în blugi rupți, geacă din piele… Dacă aș fi știut că până la ora 11 și ceva voi sta afară, cu siguranță nu m-ar fi interesat dacă arăt sau nu bine și mă îmbrăcam corespunzător. De ce am venit așa devreme? Am fost invitată atunci într-un grup pe Messenger, grup în care se discuta despre transport. Văzând că la ora 02.00 era preconizat un transport care mergea până la căminul în care urma să fiu cazată, am crezut că este o idee genială să plec în plină noapte, spunându-mi că ,,Voi ajunge devreme, mă voi caza repede” … Cazările au început târziu, eu nu aveam testul printat… totul părea că se întâmplă invers. Am plecat în căutarea unui xerox, habar nu aveam unde merg, singură într-o țară străină, și într-un oraș absolut străin, nu știu cum am reușit, dar am găsit un xerox în cele din urmă. M-am cazat printre ultimii și nu printre primii, așa cum mi-am planificat eu. Încă odată m-am convins atunci de faptul că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de la târg. Când am ajuns în camera de cămin, nu mai era nimeni, am fost prima cazată. M-am așezat pe pat, m-am uitat în jurul meu, mi-am amintit de casă și am realizat că, din acea zi, deși voi fi susținută, voi fi singură. De abia atunci mi-am exteriorizat emoțiile în singurătatea mea, plângând.

Prima întâlnire cu colegii

Sunt o fire retrasă și chiar rușinoasă. Până a veni la facultate credeam că sunt mai sociabilă, ajunsă însă aici am realizat din start că îmi va fi foarte greu să mă adaptez. Toate așteptările mele legate de prima zi de universitate erau acum puse față în față cu realitatea. Totul era nou: locurile frecventate zilnic se schimbă, colegi noi, profesori noi. Prima mea întâlnire cu colegii nu a fost deloc așa cum mi-am imaginat eu că va fi. Îi vedeam venind în grupulețe mici deja formate, am avut senzația că se cunosc de mult timp, erau vorbăreți, râdeau, făceau glume… mie îmi era rușine să mă bag în seamă, trebuie să recunosc că unii mi s-au părut a fi aroganți. Stăteam retrasă, la locul meu și așteptam să înceapă cursul. Atunci, una dintre colege mi-a zis: ,,Tu de ce stai acolo singură, hai lângă noi, vorbește, că altfel nu vei cunoaște lume nouă, nu fi așa sălbatică”.  Mi-a fost și mai rușine, iar zidul dintre ei și mine s-a înălțat și mai mult. Din păcate, interacțiunea cu unii colegi a rămas mult timp la nivel de: “În ce sală avem curs?“ sau “Când ne apucăm de proiect?“, dar asta nu înseamnă că nu îi plac sau că nu îi respect.

Prieteni

Cu timpul, am ajuns să îi cunosc și astfel am legat o prietenie frumoasă cu „fetele mele”: Carolina, Maria-Magdalena și, nu în ultimul rând, Evelina. Probabil vor citi aceste rânduri. Aș vrea să știe că mă simt binecuvântată că le-am cunoscut și că fac parte din viața mea. În decurs de un an și jumătate am învățat multe lucruri frumoase de la ele. Sunt acele persoane dragi care îmi fac zilele mai frumoase și care mă determină să uit de privitul ceasului, din minut în minut, în așteptarea pauzelor.

Petreceri și distracții

Îmi imaginam că viața de student, în cămin este veselă, interesantă, cu petreceri la ordinea zilei, dar evident, nu este așa. Nu în cazul meu. Nu am fost niciodată o fată petrecăreață și chiar nu știu de ce îmi imaginam că lucrurile se vor schimba. Da, eu fac parte din categoria oamenilor care întreabă când se termină petrecerea încă înainte ca ea să înceapă și sunt prima care pleacă de la puținele petreceri la care este invitată. Nu mă regăsesc în genul acesta de ,,chefuri studențești”.

Sesiunea

Înainte să vin la studii, eram bombardată cu poveștile acelea, cum că, în facultate, o sesiune face cât toată materia de la BAC. Am fost tare stresată de acest lucru, dar am observat că nu se aplică în toate cazurile și nici la toate materiile, mai ales dacă știi să te organizezi bine.  Îmi spun de fiecare dată că voi învăța din timp, dar la unele materii ajung tot în ultima noapte să fac asta. Înainte de prima sesiune am apelat la toate metodele de învățare și organizare a notițelor, pentru a vedea ce mi se potrivește cel mai bine. Studenția a venit la pachet cu suficiente elemente la care a trebuit să mă adaptez, dar pe măsură ce trecea timpul mă dezmeticeam ușor și îmi găseam propriul meu ritm, propria cale de a aborda eficient tot ce apare în drumul meu.

Perspective de viitor

Înainte să vin la facultate eram convinsă că, ajunsă aici, mă voi angaja și mă voi întreține singură. În teorie este ușor, în practică, așa cum știm, e ceva mai greu. Deci, o altă așteptare a fost că voi reuși să îmbin cu succes studiile cu un loc de muncă. Din păcate, eu nici până astăzi nu am reușit să mă angajez…

Ce vei face după ce termini facultatea?

Când eram mică eram întrebată des, ca orice copil, “Ce vrei să faci când vei fi mare?“. Într-o zi ziceam că vreau să devin actriță, în altă zi profesoară, în altă zi… Când eram mică eram tare indecisă… Acum, am crescut… Dar nu s-a schimbat nimic, sunt la fel de indecisă ca atunci când avea doar câțiva anișori. Am câteva idei, cumva… îmi doresc să încerc tot ce voi putea încerca, pentru a ști la ce să mă opresc, să știu exact ce mi se potrivește și ce mă reprezintă pe mine și pentru a nu avea regretul că nu  am încercat. Acum este momentul perfect pentru a mă cunoaște mai bine și pentru a-mi dezvolta abilitățile. Profit de orice oportunitate îmi apare în cale, orice ocazie care îmi dă posibilitatea de a învăța ceva nou. Niciodată nu știi pe unde te vor purta pașii în viață, pe ce cărări. Iar eu îndrăznesc să visez, să visez ceva măreț. Nu mi-e frică de faptul că aș putea alege ceva „greșit”. Pentru că știu că indiferent de alegerea pe care, la un moment dat, o voi face, nu este niciodată prea târziu să îmi schimb direcția. (Ana Revencu, CRP, II)

Foto generică – pixabay

                      Ana Revencu