O mamă, ca un erou

Mereu m-am întrebat cum poate o mama să rabde atâtea, să rupă bucăți din ea ca, copii ei să fie cei mai bine crescuți, dezvoltați și să facă tot posibilul sa nu le lipsească nimic și în cele din urmă ea să fie pe ultimul loc.

Cred că mulți dintre copii  se confruntă cu situația în care unul dintre părinte este plecat în străinătate, asta pentru a le asigura tot binele necesar de care au nevoie în viața lor, pentru a urca pe treapta vieții și a fi un copil model. Tind să cred ca toate mamele se sacrifică pentru copiii lor, dar sunt altele care chiar dau totul pentru a le asigura binele necesar. Și asta pentru că, la timpul lor, nu au avut posibilități materiale. Iar acum vor să vadă că nu le lipsește nimic copiilor, că au ceea ce-și doresc, așa cum ele, poate, nu au avut.

Mama a sacrificat totul pentru liniștea mea și a întregii familii, a făcut tot posibilul să ne asigure șansa de școlarizare și dezvoltare. A făcut totul ca că ne fie nouă bine. Dacă mai rămânea puțin bine și pentru ea, era bucuroasă, dacă nu, era la fel de bucuroasă.

Dar cum poate să îți fie așa bine când jumătate din an îl petreci singur, printre străini, fără copiii aproape, fără jumătatea aleasă, doar cu dorul de casă și de familie?

Ce sacrificiu este acesta încât poți spune că ai câștigat ceva, cu ce mulțumire te alegi în cele din urmă când tot timpul ești departe de cei dragi și doar tu știi cum ustură lacrimile pe care ți le ștergi după ce vorbești cu ei la telefon.

Ce viață poate fi asta? Ce fel?…. Tind să cred că este o suferință, pe care încearcă să o ascundă cât mai mult, pentru a nu fi observată din exterior… De ce? Pentru ce?… În cele din urmă, pentru bani…

Se zice că banii n-aduc fericirea. Majoritatea oamenilor sunt de acord cu asta, dar în mare parte toți alergăm după bani, după confortul pe care îl pot aduce, după starea de bine pe care o ai. Dar suferința cine o alină?

Suferința nu va fi alinată cu banii pe care îi câștigi, cu lacrimi în ochi, nu vor fi cei care aduc fericirea, ci doar cei care aduc liniștea, într-un final, dar cu dor, mult dor în suflet.

Mii de copii sunt în situația aceasta, duc dorul părinților sau părintelui plecat pe alte meleaguri. Se mulțumesc copiii cu faptul că au din ce trăi, dar nimeni nu le va alina niciodată  dorul, nimeni nu le va aduce înapoi anii în care au trăit fără părinți.

Nu pot să cuantific cât de mare este suferința, sau cât de greu este atunci când toate trebuie să le faci tu pe toate, de unul singur. Iar acel „tu’’ are 6 ani…

Te trezești, pe neașteptate, fără să-ți dai seama cum au trecut anii, că ai ajuns în pragul maturității.  Ți-a secat râul lacrimilor și te uiți în urmă să vezi dacă ai făcut totul așa cum trebuie. Nu poți fi sigur, încă. Vei vedea mai încolo…

Multe cuvinte nu am să le spun celor care sunt într-o astfel de situație. Doar să fiți tari, atât pot spune. Fiți tari și învingeți singurătatea, dorul, frica, greutatea. Aduceți încurajări și părinților pentru că ceea ce fac, o fac doar pentru binele vostru. Fac asta ca să ne vadă fericiți, împliniți și susținuți.

Nimic nu poate dura la nesfârșit, nimic nu poate să vă doboare, curaj, e tot ce am de spus. (Ionica Scheuleac, CRP, II)

Foto generică: pixabay

 

  Ionica Scheuleac

You may also like...

Sari la conținut