O zi de luni….

Timpul este, de fapt, luciul de pe valurile mării dus în larg, în depărtări uitate de toți. Timpul, uneori, se uită sau, mai bine spus, vrem noi să uităm de el, neștiind că dânsul sălășluiește pe chipul nostru, în mersul greoi și în părul tot mai fragil și alb. Timpului îi place să se strecoare între oameni și în sufletele lor, îi mai place timpului să zburde cu veșmântul  nevăzut, peste izvoare, peste munți, peste brazi, pini și molizi…ăsta-i timpul.

Așa că, astăzi, timpul și-a luat haina de luni și a trecut prin zorii dimineții mele, în geana mea greoaie, suflând pentru a mă trezi din somnul meu profund. Alarma nu sunase încă și mă trezisem înveșmântată în lumina gri ce umplea întreaga cameră, pe fundal se mai auzeau și mormăielile mele disprețuitoare legate de primul curs, la prima oră, în prima zi de săptămână, luni. Apa se prelingea agale din robinet în chiuveta rece, umplând marginile cu minusculi stropi. Nu aprind becul, că mă săturasem să orbesc a o suta mia oară din cauza neonului violent de strălucitor și las lumina naturală, difuză, să îmi descopere trăsăturile feței în oglindă. Era răcoare, geamul deschis mereu lăsa să dea năvală aerul aspru care îmi umplea nările și care îmi cuprindea corpul amorțit. De data aceasta, las să curgă în palme jetul de apă rece și îmi scald în ele urmele proaspete ale somnului de pe față. Fiorul din fiecare dimineață își făcu iar prezența în corp, dându-mi un impuls în a părăsi culcușul cald, pentru lumea haotică de afară. Pășesc săltat și repede pe o stradă de lângă o școală gimnazială, printre copii care habar nu au ce e ăla întârziat și timp limită, toți vioi și bucuroși că se revăd unii pe alții după un weekend, bucuria lor aducând nostalgia în sufletul meu de studentă. Pe ici, pe colo, zăresc și câte un coleg de breaslă ce se îndreaptă alert spre incinta Universității, în graba lor și a mea uitând că și astăzi Dumnezeu ne-a mai dăruit încă o dimineață. Pășesc înăuntrul facultății și un val de căldură mă învăluie, calmul și discuțiile despre zilele de sâmbătă și de duminică, atât de ordinare, îmi dau o stare de liniște, dar îmi stârnesc în minte amintiri proaspete.

Cursul se desfășoară, colegii își aruncă priviri, alții sunt plictisiți, alții abia așteaptă să meargă acasă, unii se gândesc ce să mănânce când ajung, alții ce să gătească și tot felul de stări și de gesturi care ne dovedesc faptul că încă trăim și suntem biruiți de nevoi și de plictiseală, ăsta e adevărul cât se poate de îmbrăcat în sinceritate. Ieșind din incinta primitoare a facultății, mă lovește, prin surprindere, un val sfâșietor de rece și de umed direct în față, provocându-mi o grimasă ce se remarcă in privirile rapide ale celorlalți studenți, care erau încălziți de fumul palid de țigară. Stropi de ploaie plonjau în toate direcțiile, zdrobindu-se de trotuar, fugărind studenți și profesori, dar scăldând, în curata lor esență, natura. Pasul mi se mărea, lovind cu putere mici mormane de petale, plânse de copacii campusului. Căutam cu privirea drumul cel mai eficient pentru a ajunge acasă, să scap odată de acest tablou haotic și ploios, dar ciudat de sățios pentru starea mea spirituală, căci, deși stropii erau mari și repezi, sufletul era împăcat cu idea, ca și cum aceste lacrimi ale cerului ar fi stins ceva din interiorul meu. Brațele vântului purtau în ritmuri de dans ploaia, aceștia cutreierau împreună părul meu desprins, făcându-l să se simtă greoi și vizibil deranjat. În cele din urmă, ajung, din nou, în al meu serai, căci așa pare de fiecare dată când sincronul luminii lumânărilor șoptește pereților, prin umbre leneșe și calde, cuvântul timpului ce se arde în fitil și se scaldă în ceară.

Decid să merg repede până la Lidl, să gătesc ceva până la următorul curs. Caut o umbrelă totuși, sperând că, de această dată, o să reușesc să scap de bocetul vremii. Încerc să o deschid grațios, dar nu se deschide. Forțez, dar nimic. Decid soarta acesteia imediat, părăsind-o în coșul de gunoi al străzii. Pierdută în gânduri și cu mâinile încrucișate ca nu cumva să le pierd, uitându-mă la ochiurile de apă ce vibrau la fiecare strop ce li se alătura, ridic privirea fix în momentul ce urma să îmi fie muza acestui text. Pe partea cealaltă a străzii, în bătaia acestui ring de vals ploios, stătea atât de grațios un domn pe care timpul însuși, în chipu-i brăzdat de viață și în păru-i alb acoperit de o modestă bască, părea că l-a atins. Totuși, în zâmbet și în suflet, părea că niciodată nu a fost atins de timp. Acest bătrân firav ținea în palma lui întinsă către cer un porumbel ce ciugulea, cu atâta siguranță și liniște, fărâme de hrană, iar, în compania sa, era un stol întreg ce aștepta bunătatea bătrânului. Fără să îmi dau seama, deja sorbeam cu tot sufletul momentul și priveliștea delicată, încât aproape nici nu auzisem graiul șoptitor al acestui om, invitându-mă să hrănesc și eu porumbeii. Dar nu am făcut-o, pentru că, vedeți voi, uneori trebuie să știm când să intervenim într-un tablou și când e mai bine să îl admirăm și să îl apreciem de la distanță. (Ionela-Marina Manoliu, CRP II)