Unde-i lumea dinainte?
Te uiți în oglindă și nu te mai recunoști.
S-a spart și oglinda atunci când sufletul tău a devenit mai rece ca timpul.
Oamenii sunt mai reci decât vremea de afară.
Nimeni nu se mai bucură de micile bucurii ale vieții. Fie ele cât de mici…
Unde e omul ăla care se bucură când vede soarele pe cer?
Unde e adolescenta căreia îi saltă inima de bucurie când primește o floare?
Unde sunt copiii care stăteau în fața casei până târziu și se jucau fotbal?
Unde-i lumea dinainte?
S-a pierdut oare undeva la colț de stradă?
Sau poate…au uitat ce-i aia fericire?
Fericirea e atunci când te trezești dimineață. Când poți vedea apusul, poți simți mirosul prăjiturilor făcute de mama, când poți să dansezi în ploaia călduroasă de vară.
Unde-s oamenii care erau înainte?
Bătrâna de lângă tine care te chema de fiecare dată când primea dulciuri de la fiica ei din străinătate.
Prietenul ăla care venea la tine și îl rugai să vorbească cu mama ta ca să poți ieși afară.
Vecinii ăia care strigau la voi când stăteați până târziu și băteați mingea sub geamul lor.
Vremuri de sărăcie materială, dar de bogăție omenească.
Vremurile în care nu îți era rușine că ieșeai afară cu aceleași haine ca în ziua precedentă și șlapii ăia cu 3 mărimi mai mari.
Vremurile în care toți erau egali, nefiind vorba de cine are și ce are. Sau poate era vorba, dar nu eram noi preocupați de asta.
Astăzi ne confruntăm cu războaie, boli, crize. Și ce? Înainte nu tot așa era?
Astăzi am ajuns să ne mirăm de bunătatea fraților noștri când vine vorba să ne ajutăm între noi. Am ajuns să ne mirăm când vedem un sărac că ajută alt sărac, cu puținul pe care îl are.
Copilașii puri, care își donează jucăriile celor care n-au. De la acești copilași ar trebui să învățăm iar ce înseamnă să fii om. Ce înseamnă să fii uman!
Tu ce fel de om ești? Ce vezi în oglindă când te trezești dimineață? Sau e prea spartă oglinda ca să te mai vezi…om? (Bianca Lupancu, CRP, II)
foto generică – pixabay
Bianca Lupancu
