Toate drumurile duc la… universitate

Contrar paradigmei actuale ce intitulează Universitatea drept un „meșter de specialiști”, se revoltă originile acestei instituții, care s-a născut, în principal, nu ca o reacție a unui utilitarism societal emergent, ci ca un produs al unei dorințe inerente spiritului uman de a cunoaște. Alma Mater nu striga precum înțelepciunea pe ulițe(Proverbe 1:20) și nu oferta vehement, căci nu avea nimic de oferit decât găzduirea într-un paradis al ideilor. Lipsea cu desăvârșire fictiva garanție a dobândirii unui „trai mai bun”. De altminteri, la o simplă observație cotidiană, cunoașterea nu este condiția suficientă și nici esențială a unui trai mai comod, sau mai fără de griji – în ceea ce privește asigurarea satisfacerii nevoilor corespondente bazei piramidei lui Maslow. Nu e nevoie de studii superioare pentru a merge la muncă și a câștiga îndeajuns, cum nu este nevoie de prea multe cunoștințe pentru a fi fericit, ba sunt recomandate mai puține..

• Cunoașterea nu garantează nimic, mai mult sau mai puțin, decât o mai profundă mediere cu sinele și un minim avantaj în fața ignoranței

Este ireverențioasă perspectiva în baza căreia se calcă astăzi pragul acestui templu al cunoașterii – acea rezoluție alimentată de mercantilism, de vanitatea caracteristică pragmaticului naiv, al cărui spirit este înfierat cu scripticul: „Peculia non olet”. Astfel, universitatea devine un hambar al producției în masă, produsul final fiind cetățeanul fără de vertebris – omul fără de scrupule. Universitatea nu mai cultivă autonomia individuală, virtutea curajului gândirii, romantismul libertății tinereții, idealurile – ci obediența, fariseismul calificativelor, apatia spiritului, lenevia intelectului, abulia și resificarea principiilor.

E poate doar reversul evoluției, această prăbușire sistematică a spiritului, prin transformarea procesului anevoios al cunoașterii într-unul tolerant până la instaurarea mediocrității. De aceea în universitățile actuale idealurile nu mai fac casă bună cu tinerețea. Tinerii își trăiesc anii studenției „distrându-se”, ori visându-se milionari, ulterior fiind damnați la crunta realitate a vieții, unde își găsesc refugiu în narcotice sau în dulcea resemnare a destinului. Că viața cere o minimă cunoaștere prealabilă a dramelor, a tragediilor, a principiilor, a nevoilor umane – a veșnicului periplu de întâmplări și acte ce alcătuiesc piesa omenirii, despre datoria fidelității față de sine însuși, despre puterea exemplului și necesitatea implicării în dorința de a schimba ceva; nu despre aceste aspecte ar trebui tinerii să ia la cunoștință în universitate, ca efect colateral? Nu fac toate acestea parte din „a învăța pentru viață”?  Or’ nu pentru viață învățăm?  (Radu Semian, Drept IV)