Ancorată în prima zi de facultate

 

Adesea îmi revine în minte prima zi de facultate, împreună cu toate trăirile și emoțiile pe care le-am avut și pe care vreau să vi le povestesc și vouă.  Da, dragilor, ziua aia în care se adună mii de studenți în campusul facultății iar traficul din oraș este înnebunitor și te rogi să se termine mai repede. O istorioară despre cum ne metamorfozăm din elevi în studenți, precum niște mirifici fluturași gata să își fâlfâie aripioarele prin campusurile și încăperile universități. Și cum aș putea să vă fac să înțelegeți mai bine dacă nu prin propria trăire, trăire pe care vreau să o destăinui pentru a fi, poate, un exemplu pentru unii, pentru unii prilej de întoarcere în coridorul cu amintiri, iar pentru alții prilej de a se veseli puțin.

Și iată-mă în seara de duminică, 2 octombrie 2022, după o zi plină la locul de muncă, unde eram în postura de consilier vânzări, într-un cunoscut magazin de articole pentru animale de companie și în care mi-am terorizat colegii cu stresul primei zi de facultate.  Zi de care mă despărțeau doar câteva ore, iar stresul și emoțiile mele le resimțeau și colegii mei de serviciu, la cât de des le povesteam despre trăirile mele și la cât de tare mă agitam. Bineînțeles că toate încurajările echipei mele de la muncă erau la ordinea orelor aș putea spune și, da, degeaba erau ei pozitivi și încercau să mă încurajeze, că eu tot stresată eram. Și vă voi spune și de ce.

Deci, revenind la acea seară de duminică, după o baie lungă și fierbinte, stăteam nostalgică în fața geamului, admirând străzile Burdujeni-ului și gândindu-mă: ,,Doamne, oare ce va fi? Eu nu știu ce grupă am, nici nu știu dacă sunt sigur la specializarea pe care am ales-o, nici nu prea am idee cu ce să mă îmbrac…ioii, colegii nu îi cunosc, de fapt, nu știu pe nimeni…” Și așa stătea fătuca asta (adică eu) în geam, cu un picior sprijinit de calorifer și cu celălalt fixat în podea, legănându-se înainte și înapoi, fără astâmpăr, cu ochii largi bulbucați, în noaptea profundă ce înveșmânta cartierul. Că nu era de ajuns oboseala, stresul și presiunea părinților de a renunța la locul de muncă, mai exista un factor de mare importanță la vreme acea pentru mine, un factor de o valoare care întrecea orice gând legat de facultate, de muncă, de școala de șoferi sau de orice altceva. Da, da, știu că bănuiți și voi și vă voi spune, era vraja iubiri care m-a cuprins cu brațele ei indestructibile, dar care în cele din urmă s-au dovedit a nu fi veșnice, când iubirea vieții mele, cu ochi căprui și un zâmbet șarmant, brăzdat de mustăcioară, să îi zicem ,,A”, după câțiva anișori de relație, s-a gândit să mă arunce pe culmile disperări și să mă învețe o lecție tare valoroasă, pe care după foarte mult timp am înțeles-o cu adevărat și pe care poate voi avea prilejul să o povestesc într-un alt articol. Deci, eram cu moralul la pământ, zdrobită de nereușita în iubire, dar cu speranța că facultatea va schimba ceva. Am reușit să și adorm în cele din urmă, și m-am trezit fix la ora 06:00, datorită vecinei mele din bloc, o doamnă respectabilă, în vârstă de 70 de ani, care dădea startul fiecărei zile cu imnul ,,Deșteaptă-te Române”, urmat de știrile de dimineață. Evident, volumul era la maxim.

M-am ridicat în capul oaselor și stăteam și contemplam ce aveam de făcut. ,, Hmmm, drăguțul meu nu a deschis snap-ul nici astăzi…..hmmm, deci de la 10:00 este festivitatea de începere a noului an de facultate, pe la 15:30  trebuie să fiu la muncă și să văd cum îmi dau demisia”. Acestea erau gândurile ce îmi năpădiseră mintea încă de pe culmile clare ale dimineții, în care se observa cum cerul se pregătea să plângă și el odată cu mine.

Trecuseră orele, trecuse și timpul meu de pregătire, m-am făcut și eu cochetă, cu o rochiță, o geacă de piele, imensa geantă de facultate, umbreluța în mâna dreaptă și eram pregătită să calc pe tărâmul ce mi se părea supranatural pe atunci, Universitatea. Drumul era deosebit de lung, din capătul Burdujeni-ului până aproape la ieșire din Suceava, aveam timp să îmi umplu capul cu tot felul de idei, în timp ce picăturile de ploaie reci, care se loveau de geamul autobuzului și de asfaltul dur și gri, mă transportau în cele mai lăuntrice gânduri, iar privirile oamenilor și vocile lor frenetice îmi amplificau și mai mult starea de emoție, care nu voia să se liniștească absolut deloc.

Eram un tablou ce avea schițat pe față un zâmbet puțin degajat și o poziție de siguranță ,,da, știu ce trebuie să fac!” Asta se vedea de dinafara bulei mele, care aproape se spărgea de la emoții și frământări. Însă, în mine ardea dorința de a cunoaște ceea ce am ales să urmez pentru următorii trei ani din viață, dar în același timp totul părea, și era, nou și greu. Iar multora dintre noi, ne este frică de nou. ,,Ce este, de fapt, acest nou?”  Aceasta era întrebarea predominantă care îmi măcina mintea în zilele de vară și mă scotea din minți acum, în drumul lung spre subiectul întrebării, adică acel ,,nou” (facultatea). Ce să mai spun despre specializare, că nici un sfert din sfertul minții mele nu s-a gândit la treaba asta, eram derutată dar în același timp aveam încredere în mine că o voi scoate eu la capăt cumva. Și uite așa, gândindu-mă „că o voi scoate eu la capăt cumva”, am început să mă liniștesc, să mă calmez. Eram calmă când am ajuns în fața Universități, unde se auzeau, ca prin ecou, mii de pași de pantofi și mii de voci. Mă îndreptam ușor spre intrarea în Universitate, trecând printr-un ,,coridor” al stâlpilor ce înfățișau imaginile studenților ,,de elită”, foștii șefi de promoție. Mi se părea că privesc cu nedumerire bobocul care le calcă, stânjenit, teritoriul. Și, din nou, mi-am zis: ,,o voi scoate eu la capăt cumva”.

Încercând să mă dezarmez de emoțiile ce mă năpădiseră iar, am scos telefonul, am privit ceasul, după care, puțin derutată, am ridicat privirea. Am zărit o fostă colegă de liceu, ne-am salutat, ne-am urat ,,Baftăăăăă!!!” și am urcat apoi spre scările Corpului A, Facultatea de ,,Litere și Științe ale Comunicării”  locul unde urma să elucidez ,,noul” . Ușa, sau mai degrabă spus portalul ce ducea în altă lume, era larg deschisă. Sute de fețe, unele zâmbitoare, unele extrem de confuze, se uitau fugitiv la mine. Și eu la ele. Probabil încercam să citim pe fețele noastre dacă suntem la aceeași specializare, deși, astăzi, realizez că nu știu cum am fi putut depista acest lucru.

Înaintam și admiram construcția pe interior, priveam scările care duceau la primul etaj, unde, rezemați de balustradă erau mai mulți studenții ce-i analizau pe noii sosiți. Totul era așa nou, respiram aerul acela academic, iar în fundal se auzeau, din nou, sunete de pantofi, dar și chicote, oftaturi și întrebări: ,,ce specializare ești?”, ,,când începe festivitatea?”.

Până să mă dezmeticesc, m-am trezit, dusă de mulțime, într-o încăpere imensă, unde m-a întâmpinat un zgomot de fond creat de șoaptele studenților, care așteptau cuminți și plini de interes începutul oficial al primei zile de facultate. Deodată, în sală s-a lăsat tăcerea. Tocmai intraseră profesorii universitari, care se îndreptau spre catedra interminabilă. Fiecare avea un zâmbet larg, ca un călduros bun venit dar și ca o reflectare a bucuriei generate de numărul mare al studenților prezenți.

După terminarea festivităților de deschidere, am decis să îmi caut și eu colegii. Grea sarcină! Întrebam în stânga și în dreapta, abordam persoane la fel de confuze ca și mine, sperând să aud din gura cuiva un ,,Comunicare și Relații Publice”.  I-am întâlnit pe studenții de la ,,Media Digitală”… Dacă nu știți, vă informez eu că ,,Media Digitală” și ,,Comunicare și Relații Publice’’ sunt grupe concurente, deci practic eram de partea ,,dușmanului”, dar despre care nu știam atunci că îmi este ,,dușman”.

Până la urmă, mi-am găsit colegii la Padrino, cinstind începutul unei noi etape. M-am alăturat lor și am început împreună un nou drum în viață.  (Ionela-Marina Manoliu, CRP II)

 

Ionela-Marina Manoliu

You may also like...

Sari la conținut