Singurătatea în mulțime

Viața are propriul său curs. Uneori pare mai simplu, iar alterior chiar imposibil de parcurs. Ne afundăm în rutine, în to do lists, în orice urmă de activitate care pare să ne țină pe linia de plutire, productivi.

Trecem prin mii de serii de schimbări, de medii, de vieți. Un lucru e cert, indiferent de cum se schimbă mediul social, locul pe care îl numim “acasă” sau domeniul nostru de activitate, singurul lucru ce ne rămâne constant, suntem noi, propria noastră persoană.
În comunicare, atunci când mesajul nostru este deraiat, denumit fenomenul zgomot. Singurătatea pe care cei mai mulți dintre noi o simt pe parcursul drumului academic nu se rezumă la liniște, ci în mod clișeic, la zgomot. Căminele sunt pline, camerele sunt înghesuite. Avem telefonul bombardat de notificări de pe o mulțime de grupuri de whats app, atât de multă lume și totuși atât de puține conexiuni reale, profunde, autentice. Ne lipsește ceva real. Acest mediu atât de arhiplin ne îndepărtează din ce în ce mai tare de noi.
A fi văzut a devenit atât de ușor, ne știm facultatea, ne știm chiar și specializarea, dar totuși nu ne cunoaștem deloc. Purtăm conversații scurte, ne salutăm în trecere, și ne pierdem atât de ușor chiar și din priviri. Aici bineînțeles primul gând este “okay, nu avem timp” dar ideea nu este lipsa de timp, ci lipsa de timp emoțional. Relațiile sunt eficiente, funcționale, dar nu profunde. Poți să fi în permanență înconjurat de oameni dar să nu fie nimeni conștient de luptele pe care le duci.
Lipsa de apropiere între oameni poate pe moment nu se simte ca ceva major, dar pe parcursul vieții realizăm că rămânem goi, în relații care nu ne satisfac, nu ne împlinesc, dar funcționează. Păi, de ce ne-ar deranja dacă funcționează?
Ei bine, relațiile funcționale sunt eficiente, predispun de schimb de informații, coordonare și prezență socială minimală. Dar ele nu te solicită, nu te expun, nu te conduc spre risc. Și tocmai de aceea pe termen lung nu te hrănesc. Ca și oameni, nu avem nevoie doar de interacțiune ci și de recunoaștere. Acestea sunt relațiile care nu creează conflict, nu spui ce te doare, nu ceri prea mult și nu încurci ritmul celuilalt. În timp înveți că a fi comod, înseamnă apropiere, iar atunci începi să te auto-cenzurezi. Deși nu apare un conflict, apare singurătatea. Funcțional nu înseamnă uman. Relațiile care funcționează ne deranjează nu pentru că sunt greșite, ci pentru că ne arată cât de puțin ne permitem să fim reali.

Există o singurătate care nu vine din lipsă de oameni ci din claritate. Când ești student și intri în sistem, începi să te adaptezi. Practic, înveți să supraviețuiești noului mediu. Intri în grupuri, râzi, funcționezi. Inițial totul pare în regulă, poate pentru că nu îți pui întrebări sau nu vrei să auzi acele întrebări. Atunci când apar întrebările, apare și ruptura. Luciditatea nu este zgomotoasă, aceasta nu protestează, ci observă. Observă superficialitatea discuțiilor, automatismul relațiilor, oboseala generală mascată în glume, faptul că toți sunt „ok”, dar de fapt nimeni nu e bine.
Poți fi prezent, dar nu mai poți să fi naiv. Și aici începe să apară mai profund sentimentul de singurătate, chiar daca ne simțim apartenenți. Această luciditate te scoate din turmă fără să vrei, fără să te întrebe. Unii studenți ajung singuri nu pentru că sunt dificili, ci pentru că nu mai pot consuma acest tip de relații pe repede-înainte. Nu mai pot numi apropiere ceva ce e doar prezență.
Singurătatea asta doare, dar nu e o defecțiune. E un efect secundar al faptului că începi să vezi clar unde te afli și cine ești. Problema e că nimeni nu ne spune asta.
Suntem învățați că singurătatea e ceva de reparat imediat, nu ceva de înțeles. Că dacă te simți singur într-o mulțime, înseamnă că nu te-ai integrat suficient.
Dar uneori, tocmai integrarea ar fi minciuna.
Am învățat să trăim la suprafață, fără să mai simțim că ne lipsește ceva. Vorbim mult, și des, dar ne spunem puțin. Ne vedem zilnic, dar nu ne întâlnim, totul curge așa cum ar trebui dar nu simțim nimic. Am ajuns să confundăm apropierea cu frecvența. Dacă vorbim des, înseamnă că suntem aproape. Ne e teamă de adâncime pentru că adâncimea cere timp, atenție și risc. Cere să rămâi, să asculți, să nu ai replica pregătită. Cere să fii incomod. Așa că alegem suprafața: e rapidă, e eficientă, nu doare.
Încet, lipsa de profunzime devine normă. Nu pentru că e suficientă, ci pentru că e suportabilă. Ne adaptăm la ea ca la un aer mai subțire, respirăm mai des, dar mai puțin.
Și când cineva încearcă să coboare mai jos, să pună o întrebare reală, să spună ceva care nu încape într-o glumă, apare stânjeneala. Schimbăm subiectul. Zâmbim. Ne întoarcem la ce e sigur.
Nu pentru că nu vrem profunzime, ci pentru că am uitat cum arată.
Așa se instalează singurătatea care nu se vede. Nu prin absență, ci prin obișnuință. Prin acceptarea unei vieți relaționale care merge înainte fără să atingă nimic esențial.
Poate că problema nu e că suntem singuri. Poate că problema e că ne-am obișnuit să fim aproape de tot, dar departe de ceea ce contează. (Ionela-AndreeaMoscaliuc , CRP I)