Nu-mi place ceea ce văd
S-ar putea ca unele idei să fie prea exagerate pentru cititori și să nu mă înțeleagă pe deplin, s-ar putea să par eu însămi nesimțită pentru ca ,,mă iau” într-o oarecare măsură de acest comportament deviant, dar toate acestea sunt rezultatul unei frustrări continue și nu a lipsei de bun simț.
Nicicând nu voi înțelege nesimțirea, cu atât mai puțin nesimțiții. Acea plăcere de a face rău semenilor, doar pentru a ieși în evidență, pentru a fi altfel, este lipsită de sens, educație și, mai ales, de scrupule. Nu mereu calea cea mai ușoară este și cea mai bună. Crezi tu oare că toate acestea n-au consecințe? Fapte precum cea a covorului bătut la şapte dimineaţa, a muzicii filtrate prin pereţi şi a gresiei schimbate duminica nu ți se vor întoarce? Poate nu în aceeași formă, dar să spunem că ești un împătimit al cărților și ai vrea să savurezi un roman sub cerul liber. A, dar nu poți. De ce? Pentru că băncile sunt acoperite cu gumă de mestecat, iar pe jos dacă te așezi, nu o să fi la firul ierbii, cât la coaja seminței. Îți place? Dar dacă ai avea doleanța de a te relaxa în propriul tău cămin, iar dragul tău vecin tocmai ce a observat că n-ar strica să mai facă o gaură în perete? Cum te-ai simți? Deranjat, intrigat, deznădăjduit sunt doar câteva dintre ,,tratamentele” pe care le îndurăm noi ceilalți sau cum vă place vouă să ne numiți ,,rasa fraierilor”.
În alte conjuncturi, mai capătă și sensul de „bullying”, fenomenul social negativ ce constă în comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire, a cărui adepți au vârste foarte fragede. Ar trebui tras un semnal de alarmă? În mod cert, da! Totul pornește de acasă: părinții transpun în bagajul de norme și valori a copiilor demonstrații din aceeași non-valoare. Este trist și totodată stânjenitor cum cei 7 ani de acasă nu se mai concentrează asupra rolului său primordial, cel de șlefuit copilul astfel încât, să corespundă cerințelor societății, ci mai degrabă fac din acesta un inadaptat. La rându-mi, am fost batjocorită și cunosc foarte bine efectul excluderii, să te uiți de pe margine la ceilalți cum se desfată în jocul copilăriei, iar tu doar să-ți desfeți ochii. E cumplită durerea și nu doresc nimănui asta, nici măcar copiilor care mi-au făcut asta. Însă mai grav decât atât, ei nu știau de ce fac asta, ei doar erau micile marionete, mașinile teleghidate cum vreți să le spuneți, a răutății părinților, ca mai apoi aceste ,,îndeletniciri” să se impregneze ca un tatuaj în conduita viitorului adult. Un alt aspect de menționat aici este legat de absența modelelor umane pozitive. Puțini sunt cei care pot fi considerați un exemplu demn de urmat. Nu se mai cultivă buna cuviință, acum la ,,modă” este să fi țâfnos, ești un șmecher dacă nu cedezi locul unei persoane mai în vârstă, ești cineva dacă scrijelești băncile școlii și cum altfel să-ți impui autoritatea în fața colegilor decât prin violența fizică și verbală.
În prezent, tot mă confrunt cu acțiuni de acest tip, dar sunt mai ,,călită”, aș putea spune. Totuși, aș vrea să-i zic doamnei de lângă mine să nu mai vorbească așa tare la telefon, domnului din spate să înțeleagă că nu toată lumea are aceleași preferințe în materie de muzică, iar radioul din autobuz are o arie destul de largă pentru întreaga încăpere, fără a ne asurzi urechile, însă tac și înghit. De ce? Pentru că și acum, la 20 ani, tot nu știu cum să fac față celor ce-mi distorsionează abuziv concentrarea și timpanele. Dacă le-aș face observație, mi-ar șfichiuii niște priviri urâte, de parcă eu aș fi fost vinovată și prost crescută și atunci… tac și înghit. Am ajuns să prețuiesc fiecare oază de liniște pe care o găsesc în această junglă a vacarmului.
Nu trebuie să răspundem la foc cu foc. Așa cum spunea Eric Hoffer ,,Rudeness is the weak man’s imitation of strength” (Nesimțirea este percepția omului slab asupra puterii). Cu alte cuvinte, nesimțitul trăiește într-un construct delirant, o minciună, ce ajunge să-i fie ,,complice” în realizarea faptelor infecte. Ca orice om, tânjește după visul cel mai tainic ce cuprinde iubirea și respectul sau măcar acceptarea pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce încearcă să pară. Relațiile sale interumane se degradează cu timpul, drept consecință a permanentei măști sub care își ascunde adevărata esență. Prin urmare, nesimțitul este doar un pierzător lamentabil în propriul său joc, dar, totodată, un om a cărui suflet alterat, are nevoie de sprijin.
În concluzie, aș vrea să cred că toată această bufonerie ce ponegrește specia umană este doar o glumă proastă ce ar stârni râsul copiilor de grădiniță. Nu-mi place ceea ce văd, nu-mi place că oamenii nu mai au răbdare, nu mai țin cont de nimeni și nimic, neînțelegerile sunt mai tare înnodate, întrucât vorbitorii elogiază tonul răspicat, iar ego-ul tronează în ființa noastră ca un germen. Până și coronavirus, nu de mult considerată boala fără leac, și-a găsit într-un final nașul, și culmea că nu doar unul; nu cred că nesimțirea să fie incurabilă, iar partea cea mai bună e că ,,vaccinul” nu costă nimic. (Diana Maria Poenaru, CRP, II)
Fotografia generică a fost preluată de pe site-ul https://wallpaperscraft.com
Diana Maria Poenaru
