Mersul pe jos în detrimentul autobuzelor
Nu am de gând să depreciez persoanele care socotesc vehiculul de transport în comun un reazem care facilitează trasee lejere și fără zăbavă până la facultate sau la locul de muncă. Nici să emit idei cum că mijloacele de transport public nu sunt înjghebate până la refuz de atuuri arhicunoscute. În schimb, expozeul meu aspiră să evoce alternativa a cărei condensare se află în aserțiunea ,,Mersul pe jos face piciorul frumos”.
Făcând naveta din Liteni, un oraș care se află la o distanță de 30 de kilometri de Suceava, în timpul celor 32 de minute (uneori chiar și o oră), corpul îmi este în plenitudine consacrat unei stări de letargie absolute din care mă silesc a mă sustrage. Și atunci se încheagă milioanele de senzații antipatice pielii. Da, ați ghicit. Furnicăturile… Permutând poziția de pe un picior pe altul, nu fac decât să antrenez circumstanțe vitrege afabile cu pulsațiile paresteziei, iar călătoria să involueze într-un supliciu fără menajamente. Uneori, pentru a tempera inconvenabilul, mă claustrez cu muzica din căști, alteori inițiez mici conversații cu pasagerii din vecinătatea mea; sporadic, sub cele mai bune auspicii, am plăcerea unui tête-à-tête cu un fost coleg din liceu, care îmi deconspiră chestiunile studiilor facultății sale.
Am ajuns la destinație. Până la universitate mai sunt de parcurs două stații de autobuz, dat fiind faptul că ,,transul” oprește în centru. Favorizez acest calificativ, adiționat și extravaganței mele de a circumscrie autobuzele din Suceava, pe care le numesc simplu, TPL-uri, de cele din Liteni, a căror titlu a fost deja etalat. Abia reușesc să-mi revin din moleșeala a cărei omniprezențe proeminente vrea să se disloce de mine agale. Nu aleg să urc în alt autobuz, cu toate că migrația mea internă ar primi un atribut citeț al tempoului – allegro vivace, ci îmi urnesc picioarele stipulată în a-mi conserva sănătatea.
Impresiile pe care le-am acumulat de-a lungul celor aproape doi ani de când sunt navetistă mi-au reliefat oamenii, lucrurile și faptele cărora, până atunci, nu le-am acordat vreo însemnătate serioasă. Vedeam, dar nu aprofundam, auzeam, dar nu contemplam, miroseam, dar nu interpretam. Eram un mort ambulant, un absent printre absenți, un, dacă vreți, hexagon de ceară care încearcă singur să formeze un fagure de miere. Cât timp așteptam la o trecere de pietoni semaforizată (celelalte îmi creează un soi de fobie de a nu fi călcată), mi-am suprimat degetele de la activitatea a cărei fond era sintetizat în atingerea ecranului lucios al telefonului. În acel moment, mi-am ridicat capul spre cer. Cu coada ochiului am întrezărit brațele unui copac bătrân pe care și le ridica în advecția aerului crud de primăvară. N-am putut să mă las furată de extaz, căci lumina verde acapara de ceva vreme stiva de semnale. Dar nu am cesionat. Când ajungeam pe un petic de trotuar, îmi ridicam din nou capul, gândindu-mă cu ce voi mai fi surprinsă. Admit că nu aveam cunoștință de capacitatea naturii de a îmblânzi până și acerbele melanje de beton.
Nu vreau să vă plictisesc cu ce am văzut în aventura mea de a descoperi specialul, vă invit pe voi. Veți avea remușcări daca ocoliți plimbările pedestre, chiar si cele fugitive. Termin brusc, știu, dar vreau să hoinăresc puțin până la Cetatea de Scaun a Sucevei. Am auzit că are un panoptic mirific. Veniți și voi? (Diana Maria Poenaru, CRP, II)
Fotografia generică- https://wallpaperscraft.com
Diana Maria Poenaru
