Între pereții albi ai libertății

El în fața oglinzii, arată obosit și necăjit. Înfățișarea sa cândva rumenă și plină de viață, a ajuns să fie una trasă în jos de tristețe. Se privea cu ură că a ajuns până în punctul acesta, un punct de limită între viață și moarte. Stătea cu cravata în mână, o strângea cu brutalitate, dorea să o înfășoare în jurul gâtului asudat. Dorea să puie capăt pendulului de ceas care sună în cameră de atâția ani. Se simțea dezgustat de tot și de toate. Nu dorea decât evadarea din putriditatea lumii, din cercul viciilor din care nu mai scapă. Se simțea împovărat de alegerea făcută și dorea să arunce greutate ce-l trage la fund. Deschise o fereastră a camerei și privea în jos spre străzi. „Ce suprem te simți de la înălțime, ești o altă ființă, poți să spui oricui când să respire și când să moară”, își spuse el în gând. Dincolo, pe o stradă lăturalnică la fereastră, celălalt el, înconjurat de pereții unei camere albe, uitat de lume și de propriul suflet. Se priveau c-an oglindă, fără să se cunoască. Cum să te cunoști când nu mai ești tu?

Nu știu unde să te situezi cu dragostea. Ești într-o cameră cu o masă în mijloc. În colțul din dreapta un pistol și în colțul din stânga o floare. Cu pistolul din stânga să te împuști când te simți epuizat și cuprins de neputință, iar floarea să-i dăruiești ei, cea care stă în camera vecină. Din camera de unde ai ieșit de nenumărate ori și te gândeai să pui mâna pe pistol. Iarăși în fața oglinzii asudat.

-Am încercat de atâtea ori, am intrat și am ieșit, nu s-a primit nimic. Nu am pus mâna pe pistol. Dați-mi pistolul! Unde e pistolul? Doi doctori Îl îmbracă în cămașa de forță. „Ține-l bine! O să-l izolăm din nou. Săi resuscităm mințile”, spuse unul din ei.

-Pereții albi, pereții albi. Doar eu și nimeni altul între pereții albi. Unde e lumea când ai nevoie de ea? Uite așa ajungi un nebun pribeag. Îți sacrifici viața pe un perete alb. Lumea nu are nevoie de tine, de mine, suntem niște ciudați. Avem nevoie de un perete alb. Ajutați-mă să înțeleg ce e cu el! Nu mă faceți să înnebunesc. Mai ieri eram cineva pe lângă stranii umbre… Azi nebun nu sunt, așa mă văd ei pe mine și vor să mă facă să cred. Mai ieri iubeam, azi îmi imaginez. M-am împrietenit cu mine însumi. Nu știam că sunt atât de distrus. Când ești programat de sistem nu știi nimic, doar ceea ce ți se indică să știi. Între pereții albi am devenit iar om. De-am să ies de aicea, voi fi un bolnav înstrăinat. Dar nu este așa, sunt mai mult de atât, sunt iluminat. Albul a devenit oglinda mea. Lăsați-mă să trec printr-un coridor de brațe ridicate să mă bată.

Eu cred că omul prin evoluția sa a călcat strâmb și a făcut din dragoste un obiect distorsionat. Din această cauză am ajuns unde suntem acum. Într-un punct al limitei noastre de a iubi cu adevărat. Actul dragostei nu mai este cel de a împreuna două suflete, de a oferi o corabie plutitoare pe luciul infinitului, o călătorie primordială fără de sfârșit. Actul dragostei a devenit foarte sec și rudimentar putem spune, fiindcă ceea ce s-a construit odată, se distruge și se ea de la capăt crearea acelui act desăvârșit. Omul are proprietate acesta de a distruge și de a face în locul lor niște nimicuri, umbre care nu exprimă ceea ce a fost. Dar dragostea nu ține de a fost. Ea trebuie să țină de va fi, să fie o continuitate.

Vedeți voi, că astăzi nu se mai iubește ca în trecut. Lumea s-a schimbat și odată cu ea tot ce ține de etică și de cultură. Acum asistăm la o fațadă a ruinelor din spate. Modernitatea s-a implicat și în schimbarea culturii. Ea trebuia doar să ajute spre evoluție, nu are nimic cu cultura. Modernitatea s-a implicat în schimbarea culturii fără a înțelege cultura. De aceea am ajuns să ne urâm, să nu mai fie acele relații durabile, oameni preocupați și indiferenți, marginali și reci.

Dragostea a ajuns să îndepărteze, a ajuns să nu mai fie credibilă. Mare greșeală. Dacă omenirea ar avea un gram din trecutul glorios al existenței noastre am fi alți oameni, alte identități. Am iubi cu adevărat și ne-am înțelege pe noi înșine. A exista astăzi este greu. Aș vrea să exist, dar mulți își șterg tălpile de tine la ușa ta. Aș vrea să exist, însă nimic nu mai e. A rămas un capăt de ață să-l tragem și să cădem în abis. Dintre a cădea în abis și nu a exista, eu aleg să nu exist.

„Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai găsit pe tine însuți”, spunea Friedrich Nietzsche. Suntem atât de jalnici și necăjiți, de parcă nașterea nu ar fi un dar, ci ar fi mai degrabă o datorie. Suntem aruncați în jegul vieții, să ne murdărim darul că ne-am născut. E mai mult o încercare de supraviețuire. Aștepți ceasul ce-l mai bun a transformării jegului în curat. Dar nu vine niciodată, doar se arată din când în când, ca să îți facă în ciudă. În rest, aceleași fețe în aceeași oglindire. Dacă am cunoaște adevărul o oglindire s-ar sparge în zeci de oglindiri sinistre. Ar fi prea mult haos pentru al stăpâni. Iar atomii ar mișuna îngroziți prin univers și noi nu ne-am mai naște. De ce să te naști dacă știi cât de îngrozitor este adevărul? Emoțiile ne împing să facem pași, însă rațiunea cu adevărul său ne trage în jos, ne abate de la calea aleasă. O balanță greu de egalat, mereu oscilează într-o parte și în alta, fără a se situa într-un punct comun.

Un sunet la telefon, este ea. Plânge! „Nu aș fi vrut să mă îndepărtez de adevăr”, spune ea. „Niciodată nu am stat între pereți albi. Cineva să-mi cumpere un bilet! Sunt gata de plecare. Balanța mea oscilează către rațiune”, își spune în sinea lui. El pune telefonul în furcă. Privește de la aceeași fereastră către o altă fereastră ce s-a închis. (Cristian Reznic, CRP II)