A vorbi despre tristețe
Nu e păcat să fii trist, ci să iubești tristețea”, spunea Cioran. Despre acest lucru doresc să discut. Tristețea ne cuprinde pe toți, tristețea trăiește printre noi. Nu e rău să fii trist, prin tristețe înțelegeți ce e acel uman al lumii. Chiar dacă tristețea elimină plăcerea de viață, prin prisma ei se cunoaște întregul, totalitatea profunzimii spirituale. Nu putem să fim doar fericiți, avem nevoie și de tristețe, pentru ca să trăim aici și acum și nu cu gândul.
Citeam un eseu a lui Montaigne, intitulat „Despre tristețe”. Citind eseul am înțeles că trăim fără a ști ce e adevărat tristețea, o percepem doar ca o stare. Un exemplu, o poveste preluată în acest eseu mi-a atras atenția. Rezumativ, povestea sună în felul următor: Regele Psamentios, un rege al Egiptului, în momentul când vede fiica sa în robie că trece prin fața sa nu face nimic, privește rece. Mai apoi fiul său este trimis la moarte și din nou rămâne indiferent. Totuși când unul din oamenii săi ajunge prizonier, mai că nu încearcă să moară. Această poveste fascinează prin simplitatea ei, însă tulbură prin esența pe care o exprimă. Observăm că aceste indiferențe sunt motive de prețuire. Indiferența față de însuși acest motiv poate fi și o regretate.
Primele pierderi morale, sufletești, a oamenilor dragi, pleacă atât de ușor pe cât au și venit. Nu prețuim ce-am avut aproape și nici nu prețuim ce nu mai avem, însă nu manifestăm nici tristețe, poate doar o pală prezentare în general. Nu știm cum se produce însă acest lucru, de ce nu ține atât de mult prima tristețe? Totul ține de noi înșine și de valoare culturală, morală din noi. La început e slabă, suferim un pic și o facem din nevoia de a scăpa de durere, pe parcurs evoluăm și ajungem să fim mai închiși, să nu manifestăm aceleași sentimente opace. În momentul evoluții, a pierde ceva devine o tragedie nescrisă, ducem tristețea la extrem și îmbrăcăm această haină gri ponosită.
Regele Psamentios a explicat ceea ce a făcut el destul de tactic: „Fiindcă, răspunse el, doar ultima durere se poate vădi în lacrimi, primele două depășesc cu mult putința de a da glas.” . O ultimă lacrimă e mai valoroasă ca prima, manifestă imaginea însăși a tristeții, prima e doar replica falsă a celei de a doua. (Cristian Reznic, CRP I)
Cristian Reznic
