Sinele, umbra care dansează la marginea lumii

 

A purta un dialog cu propriul sine — cât curaj și câtă vanitate să crezi că poți înțelege sinele! Sinele este o absență, o umbră care dansează la marginea lumii. O ecuație care nu va avea niciodată o rezolvare. Și totuși, în încercarea noastră absurdă de a oferi sinelui sens, ne pierdem pe noi înșine. Ne pierdem, dar nu în întuneric; întunericul e prea sincer cu noi, a ajuns într-un stadiu al desăvârșirii. Ne pierdem în iluzie, în luminile palide pe care le-am numit scopuri.

—  Care este rostul căutării, dacă știi că nu vei găsi nimic?

—  Rostul e căutarea însăși.

—  Dar dacă drumul nu duce nicăieri?

—  Atunci drumul este tot ce ai.

Adâncurile negre sunt martorii tăcuți ai fiecărui pas greșit. Nu te privesc, nu te judecă, doar te așteaptă. Și câtă liniște în această așteptare, ce calm desăvârșit! În timp ce omul, un pribeag al propriei minți, se frământă între frică și speranță, adâncurile există. Ele nu cer, nu promit, nu dezamăgesc. Sunt constanta universală în viață.

—  Dacă adâncurile negre sunt însăși sinele, atunci de ce fugim de ele?

—  Pentru că sinele e prea mare, prea gol, prea adevărat. Iar adevărul doare.

—  Dar nu este mai bine să înfrunți sinele?

—  Este mai bine, dar nu este și ușor.

Ce libertate are omul dacă mereu alege să fugă de ea? Trăim încătușați în lanțuri pe care le-am numit convenții, valori și speranțe. Fiecare lanț ne ține departe de sinele nostru. Închidem ochii și ne prefacem că nu există adâncurile negre. Dar ele sunt acolo, o chemare într-o tăcere mai stridentă decât orice cuvânt.

• Cum putem trăi cu această chemare constantă?

— Nu trăim, supraviețuim.

Gândurile noastre sunt complicii acestei supraviețuiri. Gândurile țes pânze de iluzii în jurul conștiinței noastre și ne amăgesc cu oferirea unui sens. Dar sensul nu este decât un fir subțire, ce se rupe la venirea primului vânt. Și atunci rămânem cu adevărul gol: nimicul. Dar ce este nimicul? Totul se naște din nimic și se reîntoarce în nimic. În fața acestei revelații, ce altceva ne rămâne decât să tăcem?

— De ce ne este frică de nimic?

— Pentru că ne este frică de noi înșine.

— Dar noi suntem tot nimic.

— Exact. În acest fel ia naștere frica.

Un stilou tremură deasupra unei foi albe. În fața vidului, cuvintele se destramă. Totuși, stiloul scrie, ca și cum scrisul ar putea domestici infinitul. Dar ce ironie! Nimeni nu poate îmblânzi ceea ce este fără formă. Stiloul doar zgârie suprafața, iar în adâncuri rămâne aceeași liniște apăsătoare. Eh, ce păcat!

— Când începe liniștea să vorbească?

— Când încetezi să mai asculți zgomotul.

 

Omul nu este altceva decât un mecanism al gândurilor, iar gândurile sunt umbrele trecutului și proiecțiile viitorului. Niciodată prezentul. Prezentul este tăcere, este gol, este întâlnirea cu adâncurile negre. Dar câți dintre noi au curajul să rămână în această tăcere? Preferăm să ne înecăm în zgomot, să umplem golul cu iluzii și să fugim de noi înșine. Și astfel, segmentul vieții se construiește, piatră cu piatră, până când nimicul vine și șterge totul.

— Ce este mai rău, să trăiești cu gândurile sau fără ele?

— E o alegere imposibilă. Cu gândurile devii prizonier. Fără gânduri ești pierdut.

— Atunci ce să facem?

— Nimic. Totul se întâmplă de la sine.

A nu face nimic nu este o lipsă de acțiune. E un act de rebeliune împotriva absurdității. E refuzul de a participa la un joc al cărui rezultat e mereu același. Dar chiar și în această inactivitate umană, adâncurile negre nu te părăsesc. Ele sunt acolo, ca o promisiune, ca un memento că totul e temporar.

— De ce să ne pese de temporar?

— Pentru că este tot ce avem.

Și astfel, omul se întoarce mereu în același punct de unde a plecat. O rotație eternă în jurul unui centru gol. Un cerc ce se închide doar pentru a începe din nou. În această eternă repetare, nu există un sens și nu există un scop. Există doar mișcare. Dar poate că asta e tot ce contează. Mișcarea ca un reflex al existenței, ca o iluzie că suntem vii.

— Dacă sinele este pustiu, de ce să-l căutăm?

— Pentru că altceva nu există.

— Și dacă îl găsim?

— Atunci vom ajunge la concluzia că nu a fost niciodată pierdut.

Câtă ironie în această căutare fără sens! Omul, acel animal nobil și feroce, refuză să accepte că tot ceea ce este se rezumă la vid. Dar vidul nu este lipsă; vidul este potențial. Din el se poate naște totul, dar nimic nu rămâne. Și poate că tocmai în această efemeritate găsim o urmă de poezie, o imagine a frumuseții. Și astfel, cercul se închide din nou. (Cristian Reznic, CRP III)