Conducătorul carismatic: între mit și realitate

În istoria omenirii întâlnim cu ocazia fiecărui eveniment important un personaj emblematic, construit de adepții săi sub forma unui erou invincibil, justițiar, care îi salvează de viața nedreaptă la care sunt supuși. Acest erou își ia titlul de ,,tată’’ al poporului, sever dar care luptă, mizând cu viața sa, în interesul oamenilor nefericiți și dornici de schimbare. Napoleon, Hitler și Stalin sunt cele mai cunoscute nume din istoria europeană, cunoscuți drept unii dintre cei mai carismatici și puternici lideri. Magnetici, puternici, autoritari, care impuneau respect prin simpla lor prezență. Dar ce anume îi face pe aceștia să fie atât de iubiți și ascultați de masele de oameni? Ce trăsături speciale posedă încât devin, în situații excepționale, lideri supremi și de ce apar mereu atunci când se dorește o schimbare?

                                         (,,Încoronarea lui Napoleon’’, Jacques – Louis David, 1805-1807)

În cartea ,,Psihologia Socială sau Mașina de fabricat zei’’, Serge Moscovici scoate în evidență faptul că magnetismul acestor lideri este creat atât de ei cât și de adepții lor. Carisma, descrisă deseori ca o aură ce însoțește o persoană cu multe calități, convinge individul de puterea liderului prin faptul că activează în subconștientul său anumite emoții. Conform lui Moscovici, liderul carismatic întruchipează arhetipul eroului, un arhetip a cărui existență Freud a explicat-o astfel: tatăl primitiv ucis de către fiii săi răzvrătiți. Se consideră că evoluția umană începe cu acest eveniment a cărui amintire revine periodic, fiind considerat nucleul vieții mentale a individului și al psihologiei maselor. Această revoltă în familia patriarhală arhaică a fost rezultatul tiraniei tatălui, șeful atotputernic care trăia înconjurat de soțiile și fiii săi și care nu lua în considerare nevoile sau sentimentele acestora. Totuși, fiii își admirau tatăl pentru că el reprezenta idealul, autoritatea absolută bazată pe propria persoană. Forța exercitată constant de către tată asupra lor i-a împins pe fii, alimentați cu ură de către mame, să comploteze împotriva acestuia și să-l ucidă, iar trupul să-i fie mâncat pentru a marca victoria fraților uniți prin sânge ,,Masa luată în comun și ritualurile funerare comemorează un eveniment primordial.’’ (Moscovici, 1997, p. 116). Astfel ia naștere fraternitatea, existența controlată de legi și drepturi a maselor de oameni.

Această nouă ordine se creează ca o schimbare radicală de putere, de la autoritatea tiranică a tatălui la egalitatea susținută de mamă, construindu-se primii piloni ai matriarhatului. Însă, figura tatălui continuă să hărțuiască conștiința celor care l-au ucis iar cu timpul i se uită brutalitatea, transformându-se în mintea urmașilor din tiran în zeu. Vinovăția combinată cu nostalgia îi fac pe fii să mascheze uciderea tatălui: ceea ce le interzicea acesta folosindu-se de statutul său își interzic ei înșiși. Tatăl devine simbol al colectivității, zeu pe care toți fiii săi îl iubeau și pe care acum îl ascultă, după ce l-au înfruntat. Acesta este vocea conștiinței care le reamintește constant de greșeala iremediabilă comisă. Astfel, relațiile dintre membrii mulțimii (fraternitatea) se sprijină pe fondul de matriarhat care constituie baza legii și pe religia profană sau sacră, creată în jurul tatălui, uciderea șefului fiind instrumentul trecerii de la o mulțime naturală la una artificială. Această dualitate specifică umanității se identifică sub forma unor doi poli opuși: polul matriarhal și polul patriarhal. Acești doi poli sunt interdependenți, nu pot exista unul fără celălalt căci ei constituie echilibrul omenirii și temelia culturii. Îi regăsim în societate sub forma lumii realității și cea a iluziilor, a obiceiurilor și a miturilor, a legii și a puterii.

Forța cu care absența tatălui îi mistuie pe fii îi face pe aceștia să-și dorească resurecția lui iar relațiile de fraternitate dintre ei sunt înlocuite cu rivalitatea care provoacă un mare război  continuu. Acest conflict trezește în membrii mulțimii artificiale nevoia de a-l reînvia pe tată printr-unul dintre moștenitori, pentru a-și folosi puterea în scopul reintroducerii ordinii patriarhale care, în trecut, era respinsă. În acest fel, moștenitorul devine un erou, reîntruparea tatălui ucis care se răzbună prin exercitarea autorității pentru a-și ocupa locul și drepturile. Se asigură că nu o să mai fie supus unui alt complot, așa că distruge orice și pe oricine îi contestă puterea. Prin acceptarea și susținerea lui, ceilalți membrii își curăță conștiința încărcată de uciderea strămoșului, chiar dacă acesta restabilește inegalitatea împotriva căreia au luptat.  Dar, deși are câteva atuuri și unele trăsături ale tatălui, moștenitorul este doar un impostor care profită de instabilitatea mulțimii pentru a o domina. Această putere o exercită pentru a limita drepturile impuse de către matriarhat, transformând legea într-un instrument al puterii sale. El este stăpânul egalilor săi. În această perioadă se produce o mare revoluție socială, dreptul matern este înlocuit cu restabilirea ordinii patriarhale. Așadar, totul se petrece ca, de-a lungul evoluției, indivizii și masele dispărute să reînvie și să schimbe ordinea, ca și cum negarea dreptului matern și întoarcerea la patriarhat reprezintă adevăratul destin al societății.

Moștenitorii, urmași ai tatălui primitiv, prezenți în istorie sub forma lui Cezar, Napoleon, Stalin sau Hitler au fost eroii națiunii, conducători carismatici care prin instaurarea unui regim dictatorial au vrut să întoarcă societatea la ordinea patriarhală. Ființe aparent obișnuite, dar care trezesc prin însușirea anumitor trăsături cheie, în mentalul colectiv al maselor, o amintire arhaică. Cea mai mare putere a acestora vine din dualitate, ei lasă impresia că sunt în același timp ,,deasupra celorlalți’’ și ,,asemeni celorlalți’’. Carisma cuprinde contrariile în persoana unui singur individ, fascinându-i pe cei din jurul său și devenind irezistibil pentru ei. Omenirea se întoarce, inconștient, la ființele idealizate de către gândire, însă acest lucru este temporar deoarece mintea umană se află într-o stare permanentă de modificare. Societatea își restabilește echilibrul prin revoluții, conducătorii tirani au parte de un sfârșit tragic de cele mai multe ori, iar oamenii uită, odată cu trecerea timpului, perioada în care  au fost sub conducerea lor. Însă, undeva, cândva, se va naște un alt ,,erou’’ care, într-o situație excepțională, va încerca să reinstaureze ceea ce popoarele din trecut au înlăturat cu prețul vieții. (Alexandra Rusu, Comunicare și Relații Publice III)