Sufletul, poeții și poezia

 

 

Îmi amintesc cum sufletul meu gol

stătea în bătaia vântului,

l-am întrebat ce faci?

mi-a răspuns că în liniște luptă,

doar când auzi cum fremătă codrii

sau cum bat din aripi păsările,

poți cu adevărat să faci ceva

în neliniște se creează o neliniște mai mare

-cu ce lupți?

-cu vânturile ce au venit și o să vină!

era de un pal rumen

nu-l mai cunoșteam,

nu îi mai spuneam pe nume Sufletul meu,

încercam să ascund existența lui,

-știu ce faci?

-ce fac?

-tu ca și toți ceilalți încerci să te ascunzi

-de cine?

-de sine însuși, cedezi înainte de vreme,

încerci să mă omori

când eu încă sunt în picioare?

-nu, nu am vrut să fac acest lucru

-dar ai astfel de gânduri?

mă înghesui între versuri sângerânde,

suntem ambii sortiți drumurilor,

niște hoinari între vânturi,

printre lumea cu ocheane murdare,

ei nu văd nimic prin aceste ocheane

-dar ce-ar trebui să vadă?

-cum fiecare suflet se luptă pentru a fi ceva,

dar este înăbușit ca o revoltă,

și eu mă lupt,

voi rămâne printre versuri,

versurile sunt o scăpare,

sunt vocea prin care sufletul vorbește

printre sensurile abstracte ale nebuniei,

poeții sunt oameni nebuni,

scriu din agonia nebunii

de aceea sunt respinși și neînțeleși,

încearcă să se refacă prin disperare

că undeva pâlpâie o lumină

într-un colț cald cineva așteptată,

dacă distrugi această crezare

nu mai arde nimic,

se trece în întuneric,

de aceea poeții trebuie să trăiască în crezuri,

dacă nu ar fi așa

odată cu ei ar muri sufletul,

iar fără suflet,

poezia lor nu ar mai avea nici un sens.

(Cristian Reznic, CRP II)

Foto generice – pixabay