Urme de pași străini

De multe ori ne place să credem că suntem arhitecții absoluți ai propriilor vieți. Spunem cu mândrie că nimeni nu ne controlează și că fiecare decizie este rezultatul pur al voinței noastre. Totuși, sub lupa unei introspecții oneste, observăm că alegerile noastre sunt, de fapt, un mozaic format din așteptările, judecățile și discursurile celor din jur. Filosoful Michel Foucault vorbea despre modul subtil în care societatea ne modelează gândirea prin norme care ajung să fie atât de profund interiorizate, încât devin propriile noastre convingeri. Astfel, ceea ce numim „alegere liberă” poate fi, în realitate, rezultatul unei influențe invizibile.

Privind înapoi, cel mai dureros exemplu al acestei modelări a fost abandonarea visului meu din copilărie. Îmi doream cu toată ființa să devin artistă, să fac muzică, o dorință care venea dintr-o zonă autentică a sufletului meu. Însă, treptat, acest vis s-a lovit de zidul pragmatismului social: „trebuie să faci ceva serios”, „ai nevoie de stabilitate”, „muzica nu aduce bani”. Fără să realizez, aceste cuvinte s-au transformat dintr-un zgomot exterior într-o voce interioară autoritară. Deși pretindeam că sunt liberă, eram, poate, cel mai strâns legată de firele invizibile ale aprobării sociale. Mă luptam cu sufletul și mintea mea pentru o decizie aparent ușoară, dar pe care nu o pot lua nici măcar în prezent. Îmi pun piedici singură în dezvoltarea visului din teama că nu voi reuși în ochii altora; nu mai contez eu, ci vocea lor.

Această presiune a creat în interiorul meu un conflict permanent între două entități: una care încearcă să-mi protejeze esența și alta, a „rațiunii” sociale, care îmi dictează ce este corect sau acceptat. Această furtună de gânduri m-a împins adesea spre decizii luate din teama de a nu fi judecată. Am ales liceul pentru a fi „bine văzută”, am ales facultatea la Iași pentru prestigiul orașului universitar, iar mai târziu, când am simțit că acel drum nu mi se potrivește, m-am înscris imediat la o altă facultate în Suceava doar pentru a nu lăsa impresia că „stau degeaba”. Chiar și efortul de a munci în timpul studiilor a fost parțial alimentat de dorința de a demonstra părinților că nu sunt leneșă. Până și în plan personal, m-am surprins rămânând într-o relație mai mult din teama de „gura satului” decât din convingere proprie. Deciziile mele parcă nu îmi mai aparțin; le fac pentru cine, am uitat de mine și mi se pare cea mai gravă situație, când pierzi controlul propriei vieți. Anul de la Iași a fost unul dintre cele mai grele de până acum; am simțit că nu o să ies din gaura neagră în care am intrat pentru că m-am lăsat condusă de altcineva. Nu am lăsat să se vadă suferința prin care treceam, foamea, neajunsurile, oboseala, ca să nu fiu judecată, să nu par victimă. M-am lăsat controlată până și în sentimentele pe care eu le trăiam.

Cu toate acestea, în acest peisaj al conformismului, am descoperit și insule de libertate autentică. Una dintre ele este voluntariatul cu copiii. În acele veri, sub soare și înconjurați de joacă, vocea lumii tace. Atunci nu mai există statut, imagine sau judecată; există doar prezentul și bucuria de a fi eu însămi. Copiii mă vedeau exact cum sunt, mă făceau să simt că sunt importantă și că mă acceptă așa cum sunt eu; nu voiau ceva de la mine, era pură energia lor. Nu trebuia să fac lucrurile în felul cuiva, ci în felul meu. Evadam trei luni pe an în tabere, ca să pot funcționa cum voiau alții în restul anului.

Prin urmare, libertatea absolută pare a fi mai degrabă o utopie. Suntem ființe sociale, modelate inevitabil de familie, comunitate și context. Libertatea noastră este adesea o iluzie parțial controlată de discursurile în care am crescut. Totuși, cred că adevărata libertate nu constă în absența influențelor, ci în curajul rar de a ne asculta propriul suflet atunci când el strigă mai tare decât zgomotul lumii. Este o luptă continuă, dar acele momente de autenticitate sunt singurele care ne pot oferi o împlinire reală. Trebuie să țin minte atât: mai bine fericită cu decizia pe care ai luat-o tu, decât tristă cu o decizie luată pentru alții. (Alexandra Olariu, CRP II)