Temnița cu soare

Când stai într-o temniță cu soare cât un ceas

în care lumina e o lamă care măsoară carnea timpului

ca pe niște oase rămase după ospățul unei vieți trăite morbid

viața scufundată în omoruri mici

în compromisuri care au miros de fier ruginit

tăceri apăsate cu palma peste gura adevărului

Zăpada tundră siberiană întinsă în tine

seacă și orbitor de albă

dacă ai fugi prin ea desculț

ai simți aroganța pământului îmbrăcată în stofă scumpă

pe care nu ți-ai permis-o niciodată

Sărăcia te-a învățat să fii bogat cu sufletul

bogăția te-ar fi învățat probabil

să ucizi ce-a mai rămas din cuvântul om

pentru că temnița este o definiție diluată a umanului

întâi îți ia numele

apoi mersul

apoi felul în care privești cerul

Devii un Frankstein al lacătului

un mecanism cu respirație scurtă

ce stă în fața unei uși mereu deschise

și jură că este încuiată

ești omul care bate la ușa propriei ieșiri

și așteaptă să i se răspundă din interior

trebuie să accepți libertatea

ca pe un pahar de vin amar

Dincolo de zidul rece se aud împușcături

mor patrioții pentru ideologii

mor cei care au confundat disciplina cu mântuirea

hoiturile se plimbă prin zăpadă căutând lumina

pădurea e prea deasă și soarele o minciună

Speranța că glonțul va trece pe alături

atunci când îți va veni timpul

te ține drept

te face să visezi zăpada albă

mirosind a transpirație

carnea vie și vânătoarea lupiilor flămânzi

alergare fără oprire cu plămânii arși

sălbăticie în față și totuși înainte

moartea dublează esența fericirii

Viața este un discurs

scris cu litere mari

arma decât un instrument

motivul de a rosti discursul

nu stă în absența glonțului

ci în inițiativa de a deschide ușa

execuția este viața ta trăită

fără să atingi și să descui lacăte.

(Cristian Reznic, masterand)

Imaginea generică – generată cu AI