Opera de artă, între autenticitate și transformare culturală

Opera de artă este fără îndoială o comunicare a artistului cu sine însuși. Comunicarea care transcende universul comunicării față în față. Opera de artă este expunerea regretelor, vorbelor care nu pot fi împărtășite oamenilor, fricile, anxietățile și nemulțumirile față de lume și viață a artistului. Walter Benjamin, în eseul „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice”, abordează schimbările în relația dintre operă, creator și receptor, pe fondul dezvoltării tehnologiei de reproducere. Ideile sale conduc către evaluarea unei reflecții despre autenticitate, valoare culturală și impactul societății moderne asupra artei.

Filosoful german pornește de la ideea că fiecare operă de artă autentică își revendică o aură specifică care ia naștere din unicitatea și prezența fizică a operei de artă într-un anumit timp și spațiu – „acel acum și aici”. Această aură este legată de locul și de momentul în care opera există. Spre exemplu, pictura „Mona Lisa”, realizată de Leonardo da Vinci, este expusă în celebrul muzeu Luvru din Paris. Totuși, această capodoperă nu poate fi separată de contextul istoric și cultural al epocii în care a fost creată. Deși se află în Parisul contemporan al secolului XXI, „Mona Lisa” rămâne o reprezentare emblematică a Renașterii italiene, reflectând valorile și estetica acestei perioade istorice.

Acest spațiu cultural-istoric inseparabil, este ceea ce conferă operei autenticitate, atributul care dispare atunci când tehnologia intervine pentru a reproduce imaginea sau sunetul. Reproducerea mecanică – fie sub forma fotografiei, cinematografiei, fie prin alte tehnici contemporane – distruge acest „acum și aici”. Prin separarea operei de contextul său original și prin multiplicarea exemplarelor, reproducerea transferă opera de artă din sfera tradiției în cea a fenomenului de masă.

O fotografie cu portretul „Mona Lisei” poate fi privită pe ecranul unui smartphone, iar accesul imediat, neîngrădit, la imagine, pare să anuleze distanța istorică și geografică dintre spectator și operă. Cu toate acestea, imaginea reprodusă este lipsită de aură, deoarece îi lipsește „autenticitatea” – adică prezența sa unică în locul unde se află originalul.

Benjamin subliniază că arta timpurie a avut o funcție ritualică, fie una magică sau religioasă. Statuetele de cult, icoanele sau frescele bisericești au o valoare determinată pentru comunitate. Ele existau și există pentru a servi comunității din punct de vedere spiritual. În acest caz, unicitatea operei nu poate fi separată de acest rol ritualic. Odată cu erodarea funcției ritualice a artei, cu modernizarea societății, opera de artă a început să fie privită mai mult din perspectivă estetică sau culturală, decât din perspectiva rolului determinant.

Această schimbare a fost amplificată de reproducerea mecanică, care permite ca operele să fie dislocate din contextul lor original și prezentate în medii complet diferite. În loc să fie venerată ca obiect sacru, opera devine un exponat accesibil maselor, iar valoarea sa culturală devine dominantă. Benjamin introduce în această idee o distincție importantă între două moduri de receptare a artei: „cel al contemplării individuale și cel al consumului colectiv”. În primul caz, opera „absoarbe” spectatorul, forțându-l să se concentreze asupra sa și desigur asupra mesajului subliminal pe care îl transmite opera în sine. În al doilea caz, caracteristic divertismentului modern, opera este cea absorbită de masă. Acest fenomen este vizibil în cazul cinematografiei, unde filmul – un produs artistic al reproducerii mecanice, este consumat în mod colectiv, fără un proces de reflecție individuală profundă.

Media schimbă percepția operei de artă, de la nivelul autenticității, la nivelul de trebuie. O poză trebuie făcută și postată în spațiul mediatic, chiar dacă fotografia nu are o conotație autentică, ea capătă sens și autenticitate, devine „operă” prin likeuri și comentarii. Media devine spațiul care conferă operei de artă sens. Autenticitatea s-a pierdut în consumerism.

Un alt aspect relevant al eseului lui Benjamin este legat de „actualitatea” pe care reproducerea mecanică o conferă operei de artă. Prin multiplicare și distribuire în contexte diferite, opera de artă devine disponibilă unei largi audiențe, care se situează la rândul ei, la fel în circumstanțe diferite, atât din punct de vedere intelectual, ideologic, precum și economic. Accesibilitatea are, totuși, două perspective, pe de o parte, există o democrație culturală extinsă, deoarece mai mulți oameni au ocazia de a intra în contact direct cu opera de artă, pe de altă parte, această „democratizare”, poate duce la diluarea experienței estetice și la pierderea sensului originar al operei.

Societatea contemporană a dezvoltat foarte mult domeniul digital și, spre exemplu, o reproducere digitală a unei sculpturi antice, poate oferi acces instantaneu, la un click distanță, la vizualizarea texturii și formei respectivei sculpturi. Totuși, privitorul care analizează această sculptură, nu va putea experimenta dimensiunea materială sau poziția sa spațială în contextul originar propriu. Cu alte cuvinte, reproducerea creează un paradox: ea face opera accesibilă publicului larg, dar în același timp, o „despiritualizează”, eliminând aura care definește sculptura.

Dacă aura operei de artă, care este autentică, are la bază contextul său ritualic și unic, reproducerea mecanică în acest caz, a reconfigurat acest context și a înlocuit unicitatea cu accesibilitatea. Acest lucru nu înseamnă că valoarea artei dispare, în niciun caz, ci doar că trece print-o transformare și se adaptează la noile condiții sociale și tehnologice.

În loc de o experiență personală, profundă, arta devine un produs de masă, accesibil oriunde și oricând. Acest lucru transformă arta dintr-un obiect de venerație într-un obiect de consum, dar poate, de asemenea, să creeze forme noi de interacțiune estetică. Dacă autenticitatea tradițională este legată de „acum și aici”, reproducerea mecanică generează o autenticitate a actualității, a prezenței imediate. Această formă de autenticitate nu se bazează pe felul unic de a fi a operei, ci pe capacitatea de a conecta oameni și experiențe într-un mod global.

Eseul lui Walter Benjamin ne provoacă să reflectăm asupra naturii artei într-o lume a tehnologiei. Reproducerea mecanică nu este doar un proces tehnic, ci și unul filosofic, care redefinește relația noastră cu frumosul, cu autenticitatea și cu tradiția. Deși epoca modernă pare să rupă legătura dintre artă și ritual, ea creează noi modalități de a înțelege și valoriza creația artistică. Astfel, arta rămâne, în esență, un spațiu al contradicției, unde vechiul și noul, unicitatea și multiplicarea, sacralitatea și profanul se întâlnesc într-un dialog continuu. (Cristian REZNIC, CRP III)

Foto Pixabay

    Cristian REZNIC