Și profesorii au emoții…

Ne imaginăm adesea profesorii ca fiind lipsiți de emoții, stăpâni pe situație. Și parcă, privindu-i de la distanță, par să fii fost mereu acolo, la catedră, fără ezitări, ca și cum nu ar fi trecut niciodată printr-un proces de adaptare. Ca și cum acest drum nu ar fi existat. Însă, în spatele catedrei, dincolo de siguranța unui discurs bine pregătit, am descoperit că aceștia nu predau doar lecții, ci parcurg, au parcurs și trăiesc un continuu proces de acomodare. Într-o sală de curs liniștită, cu privirile ațintite atent, emoția nu aparține doar celui care ascultă. De multe ori, ea pornește chiar de la catedră, locul unde profesorul își adună gândurile înainte de primul cuvânt. Am stat de vorbă cu câțiva dintre ei, profesori de la Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava, pentru a ne transmite cum arată emoția privită din fața sălii de curs.

 

Din culisele filmului, în fața studenților

 ,,Deși aveam deja experiență în cinematografie și lucram activ în domeniu, momentul în care a trebuit să împărtășesc pentru prima dată, în cadrul unui curs, experiența din lumea filmului, din regie, din producție, din ceea ce se întâmplă cu adevărat în spatele unui film, a venit cu o emoție aparte”, ne-a declarat lector universitar doctor Ioana Bostănică.

Ea ne-a spus că momentul în care a pășit pentru prima dată în fața cursanților a fost încărcat de o emoție aparte, diferită de tot ceea ce experimentase până atunci în cadrul cinematografiei: ,,A fost o responsabilitate diferită față de ceea ce eram obișnuită să fac, aceea de a transforma experiența practică în ceva util și inspirațional pentru cei din fața mea. Îmi amintesc foarte bine primul curs. Am avut emoții. Era o emoție firească, aproape inevitabilă, amestecată cu entuziasm. La începutul carierei mele, aceste momente au fost intense, dar în același timp foarte frumoase și pe care le voi păstra mereu în suflet. Am învățat însă că emoțiile se depășesc cel mai bine prin experiență, pur și simplu făcând, curs după curs, exact acel lucru care la început îți dă emoții. Cred că emoțiile de la început sunt importante, pentru că ele te formează și te ajută să crești. În timp, devin parte din experiența ta și construiesc omul și profesorul care ajungi să fii. Astăzi, lucrurile vin mult mai natural și, privind în urmă, îmi dau seama că acele emoții nu au fost decât începutul unui drum care, în timp, s-a transformat în bucuria de a împărtăși și de a crește alături de studenți.”

 

Curajul de a intra în scenă

Pentru lectorul universitar doctor Petru – Ioan Marian – Arnat ceea ce prezintă în fața studenților trebuie construit din rigoare, autoritate și stăpânire de sine: „<Lumea întreagă este o scenă>, spunea bătrânul Shakespeare, iar noi, toți, suntem actori care își joacă rolul sub reflectoarele realității”.

,,De multe ori, profesorii sunt văzuți ca niște figuri impenetrabile, depozitari ai unor certitudini livrate cu o voce sigură”, ne-a spus Petru – Ioan Marian – Arnat, care a adăugat însă că „din perspectiva teoriei dramaturgice a sociologului Erving Goffman, adevărul este ceva mai nuanțat. În lucrarea sa, <Viața cotidiană ca spectacol>, Goffman explică faptul că în orice interacțiune socială purtăm o <fațadă>. Pentru un profesor, această fațadă este construită din rigoare, autoritate și stăpânire de sine. Să fii în fața a zeci de ochi care te urmăresc poate fi o situație socială intimidantă, generatoare de emoții. Dar asta nu e o slăbiciune, ci dovada că ne pasă de spectacolul cunoașterii pe care îl construim împreună. Prin urmare, cum își gestionează <actorul> de la catedră scena?

• Prin pregătirea decorului: O documentare temeinică oferă acea plasă de siguranță care transformă teama de necunoscut în dorința de a împărtăși.
• Prin asumarea rolului: Înțelegerea faptului că „profesorul” este un rol ne ajută să nu luăm micile nereușite personal. Este un exercițiu de vulnerabilitate controlată.
• Prin angajarea în dialog: Cele mai mari emoții dispar atunci când „publicul” devine partener de scenă. Această interacțiune cu studenții ne menține vii, ne forțează să ne reinventăm și ne reamintește că, deși jucăm roluri diferite, suntem cu toții parteneri în procesul cunoașterii. 

Să ne bucurăm, deci, de această piesă de teatru minunată numită studenție, unde singura greșeală este să refuzi să intri în scenă.”

 

Primele minute care decid totul

,,Primul meu contact cu învățământul a fost când aveam 22 de ani, în cadrul unei școli cu profil postliceal și unde cursanții aveau și peste 45 de ani.”, își amintește Călin – Horia Bârleanu, conferențiar universitar doctor.

Regăsim și la el aceeași idee a începutului încărcat de trăiri: ,,Eram de multe ori mai tânăr decât majoritatea celor care veneau la ore, pentru că aveau nevoie de o meserie sau de o diplomă care să le asigure o anumită specializare în viitor. Vârsta în sine nu reprezintă un dezavantaj, dar prejudecățile care vin la pachet sunt destul de dificil de gestionat. Îmi amintesc neîncrederea din priviri, felul în care fiecare oră trebuia să fie ceva cât mai aproape de perfecțiune, cum investeam peste jumătate din salariu în cărți pentru a pregăti cele mai noi și mai potrivite idei și informații. Și mai cred că a fost un lucru bun că s-a petrecut totul așa. M-a obișnuit cu ideea că elevul, cursantul, studentul are prioritate, iar eu am obligația să fiu în cea mai bună formă posibilă pentru ei, academic vorbind.”

Diferența de vârstă venea la pachet cu presiune și dorința de a demonstra: ,,Primele 10 minute din oră mi se păreau cele mai importante, pentru că dacă nu reușeam să le atrag atenția, aveam senzația că pierd peste jumătate din clasă, ceea ce…cred ca e valabil și azi. Cred că emoțiile sunt un semn de implicare și pasiune, dedicare și le prețuiesc de câte ori le văd la ore de curs sau seminar, unde studenții trebuie să ia cuvântul mai des. Arată implicare, dedicare, dar uneori și o formă de fixație pe ideea de perfecțiune, care, și la mine și la ei, poate deveni toxică și sursă de blocaj și, în general nefericire. Am păstrat până azi ceva din acele 10 minute de început, când simt și iau pulsul clasei și încerc să adaptez ce am să le spun la ce observ că se întâmplă cu cei cu care discut și colaborez. Sper să fie un semn al pasiunii…”

 

Emoția din spatele fiecărui curs

 ,,Întotdeauna intru cu emoții în sala de curs și, uneori, ele nu mă părăsesc minute bune.”, ne-a spus  lectorul universitar doctor Sterian – Arthur Suciu, care ne-a vorbit despre o emoție constantă, prezentă înaintea fiecărui curs:

,,Cred că asta nu are legătură cu experiența la catedră, câtă vreme nu mi-am propus să stagnez într-un curs scris pentru totdeauna”. Pentru el, fiecare întâlnire cu studenții este un nou început, imprevizibil și viu: ,, Fiecare curs este un nou început, inclusiv pentru mine. Eu sunt primul care are ceva de învățat din acel curs. Încerc să folosesc timpul pentru a gândi, a învăța, a împărtăși, a dialoga. De aceea, nu e ceva previzibil. De aici, emoțiile care apar constant. Adesea, după un curs sunt efectiv stors de toate energiile”.

 

Predarea ca dialog, nu ca distanță

 ,,Țin minte că, la prima întâlnire cu studenții, mă întrebam cum voi fi percepută, dacă vor fi receptivi și, mai ales, dacă faptul că sunt un cadru didactic tânăr, apropiat de vârsta lor, va influența modul în care relaționăm.” își amintește Andreea Nistor, asistent universitar doctor, care ne-a mărturisit că emoțiile există de fiecare dată înainte de a intra la seminar: ,,Emoțiile există de fiecare dată înainte de a intra la seminar și cred că este un lucru firesc. La începutul carierei mele didactice, acum aproximativ trei ani, când încă îmi desfășuram studiile doctorale și am început să susțin primele seminare, aceste emoții erau mult mai intense.”

Mai mult de atât, interacțiunea dintre student și profesor trebuie să fie una directă, pentru a se realiza o conexiune  utilă: ,,Chiar dacă aveam deja experiență în presă și în domeniul relațiilor publice, partea didactică venea cu un alt tip de responsabilitate, iar acest aspect genera un anumit nivel de nesiguranță. În timp, însă, interacțiunea directă cu studenții m-a ajutat să înțeleg că relația didactică nu se construiește pe distanță sau rigiditate, ci pe autenticitate, coerență și deschidere și pe modul în care reușești să creezi o conexiune cu aceștia. Astăzi, emoțiile nu au dispărut, dar s-au transformat. Sunt mai degrabă emoții pozitive, care vin din dorința de a face lucrurile bine și de a le oferi studenților informații utile pentru viitorul lor profesional. În același timp, studenții reprezintă o sursă importantă de energie pentru mine. Îmi place dinamica pe care o creează, întrebările lor, chiar și provocările pe care le aduc uneori.  Știu că nu toate disciplinele sunt pe placul tuturor, dar cred că rolul nostru, ca profesori, este să lăsăm, măcar la un moment dat, o perspectivă sau o direcție care să le fie utilă mai departe. Consider că emoțiile sunt firești în orice profesie care implică interacțiune umană, iar în domeniul educațional, ele pot deveni chiar un motor al evoluției, atât timp cât sunt înțelese și gestionate corect.”

 

Emoțiile care revin la fiecare început

Pentru Alina Nacu, asistent universitar doctor, fiecare început universitar nu aduce doar  noi studenți, ci și noi emoții care se fac prezente înainte de a intra în sala de curs:,, La fiecare început de an, înainte de a deschide pentru prima data ușa sălii de curs, resimt emoțiile unui nou început, însă le privesc ca pe ceva firesc și constructiv. Ele mă ajută să fiu mai atentă, mai prezentă și mai conectată cu voi, cei din fața mea.”

Ea și-a amintit și de perioada de început a carierei și cum a continuat apoi activitatea sa: ,,Prima mea experiență la catedră a avut loc imediat după facultate. Predam unor elevi de liceu din anii terminali, iar emoțiile erau foarte mari din cauza apropierii de vârstă și a temerii că nu voi reuși să îi fac să înțeleagă. A fost însă exact invers și am descoperit bucuria autentică a predării. Parcursul meu ulterior mi-a oferit rapid o lecție de deschidere și adaptabilitate, în timpul studiilor doctorale, când am început să predau studenților. Acolo, vârsta a încetat să mai fie o unitate de măsură. Am întâlnit în sala de seminar studenți care aveau dublul vârstei mele, ba chiar și un domn care, la vremea respectivă, putea să îmi fie bunic.

Acea experiență a fost punctul în care am învățat să privesc fiecare grupă în eterogenitatea ei. Am înțeles că, în fața cunoașterii, suntem toți egali, indiferent de data nașterii. De atunci, emoțiile mele s-au transformat în responsabilitate, o responsabilitate a clarității și în asumarea angajamentului de a menține un dialog atât de deschis, încât procesul de învățare să devină unul colectiv, în care nimeni nu este lăsat în urmă. Cred cu tărie că succesul unui curs sau seminar nu constă în cât de mult vorbește profesorul, ci în cât reușesc studenții să înțeleagă, să descopere și să ducă mai departe după acele ore.

Consider că fiecare grupă este un sistem cu variabile unice, iar emoția mea apare din încercarea de a găsi frecvența potrivită de comunicare, astfel încât mesajul meu să rezoneze cu toți, de la proaspătul absolvent de liceu până la cel care revine la studii după decenii de experiență. Într-un mediu academic aflat într-o continuă schimbare, rolul nostru nu mai este doar de a transmite informații, ci de a crea contexte de învățare, spații în care puteți întreba, greși, încerca din nou și evolua fără teama de a fi judecați. Așa că, dacă uneori simțiți emoția în vocea mea, să știți că vine din implicare și că nu sunt doar o sursă de informație, ci partenerul vostru de dialog. Cred cu tărie că un profesor implicat nu rămâne niciodată același, ci crește odată cu studenții săi și se redescoperă cu fiecare generație, iar emoția nu este decât un barometru al acestei nevoi de adaptare.”

 

Bucuria de a ghida începuturi

 Lector universitar doctor Iuliana Apetri susține că fiecare curs este o experiență plăcută mai ales alături de studenții care sunt pregătiți să pornească pe un nou drum:

,,Îmi amintesc cu drag de primul meu curs, pentru că am experimentat multă curiozitate și entuziasm. A fost și este plăcut pentru mine să lucrez cu studenții care abia așteaptă să pornească pe un nou drum al vieții lor.”

 

De la emoție la curiozitate

,,Fiecare grup de studenți vine cu o altă energie, alte așteptări și alt fel de a înțelege lumea” mărturisește Mădălina Toma, asistent universitar doctorand. Emoțiile firești nu fac decât să conducă dinamica dintre profesor și student într-un proces viu de învățare, nu obligat și apăsător.

Pentru ea, emoțiile sunt prezente și acum, mai ales la începtul fiecărei noi generații: ,,Da, am emoții și acum, mai ales la începutul fiecărei noi generații. Cred că este firesc, pentru că fiecare grup de studenți vine cu altă energie, alte așteptări și alt fel de a înțelege lumea. De fiecare dată încerc să mă pliez pe această dinamică, astfel încât să existe o relație firească între noi și să facem din învățare un proces viu, nu o obligație apăsătoare. La începutul carierei, emoțiile erau mai puternice. Cu timpul, am învățat să le privesc altfel, nu ca pe un semn de nesiguranță, ci ca pe un semn că îmi pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă la curs. M-au ajutat mult dialogul cu studenții și feedback-ul lor. Nu am văzut niciodată predarea ca pe o simplă transmitere de informații, ci ca pe un schimb real, în care și eu învăț, la rândul meu. Emoțiile trec, de obicei, după primele reacții din sală, după primele întrebări și după acel moment în care simt că studenții au găsit un punct de interes în subiect. De acolo începe, de fapt, întâlnirea noastră. În prezent, emoția inițială este însoțită mai mult de curiozitate. Mă preocupă felul în care gândesc studenții mei, cum își formează gândirea critică și cum ajung să problematizeze ceea ce aud. Pentru mine, acelea sunt cele mai bune semne că un curs funcționează.”

 

Prima experiență la catedră: între emoție și descoperire

Conferențiar universitar doctor Nadia Laura Serdenciuc menționează că activitatea didactică nu se rezumă doar la transmiterea conținutului, ci presupune o interacțiune umană cu o puternică încărcătură emoțională. Fiecare întâlnire cu un grup de cursanți creează un context unic, influențat de structură, vârstă, motivație și dispoziție: ,,Activitatea didactică nu se reduce la transmiterea/asimilarea conţinutului corespunzător unei discipline. Conţinutul este doar pretextul întâlnirii dintre persoane, în calitate de formatori sau beneficiari, iar contextul acestei întâlniri generează o încărcătură emoţională specifică. Dincolo de uşa sălii pe care urmează să o deschizi, pentru întâlnirea cu grupul de cursanţi, se conturează un univers particular, caracterizat prin multiple repere: structură (Sunt mai multe persoane sau mai puţine? E vorba despre un grup omogen sau eterogen?), vârstă („Boboci” sau studenţi în ani mai mari?), motivaţie pentru activitatea de învăţare,  interese de cunoaştere, dispoziţie de moment etc.”

Mai mult de atât, ea susține că, pe parcursul activității, cadrul didactic identifică majoritatea acestor coordonate, însă unele apar ca elemente neprevăzute sau se dezvăluie doar în anumite momente: ,,Fiecare cadru didactic identifică, pe parcursul activităţii, mare parte din coordonatele anterior menţionate însă tot mai rămân unele care se manifestă apoi sub semnul „neprevăzutului” sau altele care se lasă descoperite doar  în anumite momente ale  desfăşurării activităţii. În acest context, emoţiile sunt inerente, fie că vorbim despre cazul unui debutant în cariera didactică, fie că avem în vedere pe cineva cu mai mulţi ani de experienţă. Intensitatea emoţiilor diferă, iar experienţa didactică poate face ca această diferenţă să fie semnificativă, ajutându-l pe cadrul didactic să „citească” cu mai mare uşurinţă reperele contextului, pentru a se conecta mai uşor la grupul de cursnţi şi pentru a flexibiliza gama de experienţe de învăţare la nevoile de formare ale beneficiarilor.”

La fel ca și în mărturisirile precedente, Nadia Serdenciuc afirmă că a simțit emoții înainte de primul curs: ,,Da, am simţit emoţii înainte de primul curs, ţinut la rugămintea cadrului didactic titular care avusese o urgenţă în acea zi. Înainte de a intra în sală mi-am simţit inima bătând cu putere, în timp ce expresia „nod în gât” a devenit rapid o realitate care încerca să-mi taie elanul. Am avut totuşi puterea să deschid uşa şi, după ce am intrat, mi-am amintit că atunci când eram studentă aşteptam ca fiecare curs sau seminar să vină cu ceva care să mă provoace intelectual, să-mi capteze atenţia şi să mă pună în situaţia de a rezolva situaţii problematice, valorificându-mi resursele.  Aşa încât asta am încercat să fac şi eu la acel curs. Şi totul a pornit cu o simplă întrebare. Apoi încă una şi încă una. Studenţii căutau răspunsuri dar în acelaşi timp erau entuziasmaţi de căutarea în sine. Conexiunea s-a realizat, emoţiile s-au rispit şi mi-a plăcut.

Şi astăzi am emoţii înainte de curs: nu îmi mai dă bătaie de cap „nodul în gât” dar îmi mai simt inima bătând cu putere. Nu mă mai întreb ca la început: „Voi face faţă?” ci mă întreb „Va fi de folos? Va stârni uimire? Va genera întrebări?”

Sper ca întotdeauna să am emoţii înainte de curs. Emoţii care mobilizează. Emoţii care mă fac să simt că trăiesc bucuria întâlnirii. Asta îmi va spune că îmi pasă. Că nu pot lăsa lucrurile să se desfăşoare la voia întâmplării, că pun preţ pe starea de receptivitate care însoţeşte primele momente ale întâlnirii cu studenţii, că emoţiile mele pot construi o stare favorabilă dezvoltării profesionale în contextul unei reciprocităţi asumate sub semnul responsabilităţii formării.”

 

Concluzie…

Dincolo de experiențe diferite, toate aceste mărturisiri conturează aceeași realitate: profesorii nu sunt imuni la emoții. Ele îi însoțesc la fiecare interacțiune, la fiecare curs, la fiecare lecție predată. Indiferent de disciplină, scopul este același: să lase în urmă o perspectivă utilă, o direcție care să îl ajute pe student chiar și după ce cursul s-a încheiat.

(Iulia – Steliana Hlodec, CRP II)