Anul în care am învățat să prețuim lucrurile simple – jurnal pandemic

17 Martie 2020

Nu, natura nu suferă. Ea își continuă liniștită ciclul. Pământul e calm.

Noi suntem nebuni. Oare nu ne dădeam seama până acum, cât rău făceam tuturor și mai mult de atât, nouă?

Aveam în cap doar bani, avere, muncă, aceeași rutină.

Acum avem în cap doar soare, nori… și ceață, pentru că încă suntem confuzi, nu știm ce ni se întâmplă. Acum ne întoarcem fețele spre soare, acum respirăm și noi odată cu planeta întreagă.

Ați simțit ce liniște e? Și cum, nu e bine?

Avem nevoie de liniște. Bucurați-vă de ea, măcar pentru câteva zile!

Gândiți frumos. Zâmbiți. Reflectați.

Pământul nu se oprește.

__________________________________________________

20 Martie 2020

Data de 20 martie a fost declarată în 2012 de către ONU drept Ziua Internațională a Fericirii, o zi în care în toate statele membre se organizează manifestații, care să marcheze bucuria generală și părțile bune ale vieții noastre.

Să fim fericiți astăzi pentru că îi avem alături pe cei dragi, pentru că putem petrece mai mult timp cu ai noștri copii, să fim recunoscători pentru ce am obținut până acum și nu în ultimul rând să ne gândim la cei din jurul nostru. Fericirea se găsește în cele mai mici lucruri/întâmplări!

Fiți fericiți și ACASĂ!

__________________________________________________

23 Martie 2020

”Rar ne gândim la ce avem ,dar mereu la ce ne lipsește.” (Arthur Schopenhauer)

Mi-e dor de noi toți. Da, îmi e dor de oameni.

Știu că tot ce se întâmplă acum ne va schimba. Și știu că poate unii nu vor mai fi printre noi când se va termina nebunia, dar v-ați gândit că poate totul e făcut să fie așa?

Cum altfel ne-am fi prețuit viața, dacă nu am fi realizat cu adevărat că într-o zi trebuie să ne luam la revedere de la ea? Cum altfel am fi prețuit întâlnirile cu cei dragi, dacă nu ne-ar fi fost interzis să îi vedem, pentru binele lor, pentru binele nostru?

Zicea cineva că eram fericiți și nu ne dădeam seama. Chiar eram, dar fericirea se manifesta la fel pentru fiecare: muncă, acasă, proiecte, familie, mâncare, cumpărături și rate, rate… multe rate, pentru că mereu ne gândeam că trebuie să avem tot mai mult și mai mult… Asta credeam că înseamnă fericirea.

Și acum…? Nu ne putem vedea părinții, nu ne putem vedea bunicii, nu îi putem ajuta, nu le putem da ani din anii noștri să mai scădem din vârsta lor, poate doar-doar au șanse mai multe.

 

Nu ne-am dat seama că, ce nu facem la timp, într-o zi nu vom mai avea voie să facem…pentru binele nostru, pentru binele celor din jur.

Dar nu ne dăm bătuți. E prea devreme.

Astăzi am ascultat ”mult” Coldplay. Am simțit că doar Chris Martin poate să-mi alunge gândurile mai puțin frumoase.

_________________________________________________

7 Aprilie 2020

O să treacă; așa cum trec norii negri, așa va trece și ce-i rău…

Azi am simțit pentru prima dată primăvara; de la geam, ce-i drept. A fost miros de pământ reavăn, miros de vânt nebun, miros de frunze proaspete și de flori gonite prin văzduh…

A fost cea mai frumoasă primăvara simțită de până acum. Pare clișeic, nu? Nu e.

Altfel te simți când știi că ai învățat ceva în perioada asta. Altfel te simți când știi că normalul nu va fi același de până acum două luni. Normalul îl vom construi din nou, luând totul de la zero.

Vom fi bine.. și împreună!

__________________________________________________

9 Aprilie 2020

Am ieșit un pic afară (în fața blocului, nu mai departe) și-am mai (sur)prins niște flori în copac. Pe cele, pe care vântul de ieri, nu le-a luat.

Este ziua 20 de izolare la mine, la el, ziua 33. Nu e de mirare că astăzi mi-a cules și adus un topor…aș.

Mi-am mai dat seama de ceva. Eu mereu aveam flori în casă. Așa că azi îmi e dor de flori.

__________________________________________________

18 Aprilie 2020

E Vinerea Mare, e vinerea neagră…

Un om puternic și plin de viață a murit în seara asta. Nu cred să nu fie cineva din Suceava asta care să nu îl fi cunoscut, sau mă rog, e irelevant acum…

Mă încearcă multe sentimente, însă vreau să rămân limpede.

Cred că îmi  amintesc când ne-am văzut ultima dată. A fost la concertul celor de la Cargo. Ne-am îmbrățișat. Atunci puteam… și nu mi-am dat seama ca era să fie ultima dată.

Odihnește-te în pace, Cornel.

There will be no more “discoteca de altădată”, dar amintirile vor rămâne acolo.

Nu ne luați oamenii… De ce ni-i luați?

__________________________________________________

21 Aprilie 2021

Azi am simțit ce e dorul de muzică. A venit pe la mine în vizită, dar eu cred că va rămâne pentru o bună perioadă de timp.

Îmi e dor să cânt și să simt lumea îmbrățișându-mi munca, pentru că asta simțeam de fiecare dată când urcam pe scenă, când aveam un eveniment.

Vedeți? E despre îmbrățișări mereu, în ultima vreme. Oare când voi mai putea să  îmbrățișez pe cineva, fără rețineri?

_________________________________________________

13 Mai 2020

Suceava a ”ieșit” oficial din carantină!

O fi bine, o fi rău? Nu știu, dar cred că acum, mai mult ca niciodată, trebuie să fim responsabili. Sucevenii trebuie sa fie într-adevăr un exemplu si nu ”eroi”, așa cum am fost numiți. Am stat în case, am răbdat, iar dacă am învățat ceva din asta, acum se va vedea clar!

După aproximativ două luni, în care Suceava a fost numită “nordul sălbatic”, chiar îmi doresc din suflet să văd oameni responsabili! Și da, vorbesc despre noi, despre suceveni.

Să ne îmbrățișăm în continuare cu sufletul, să ne zâmbim de la o distanță care să nu ne pună în pericol, să purtăm mască, să ne spălăm pe mâini… gata cu clișeele! E timpul să fim oameni cu adevărat. E timpul să fim buni unii cu alții.

Mergem înainte.

_________________________________________________

1 Iunie 2020

Motive să fiu copil? Găsesc mereu. Sunt copil atunci când mă bucur de un buchet de bujori, atunci când îmi iese bună mâncarea sau un desert pe care l-am făcut pentru prima dată, sunt copil când îmi iau mâțele în brațe și dansez cu ele prin casă, sunt copil când mă trezesc dimineața și mă bucur în tihnă de un răsărit de soare sau dimpotrivă, când mă bucur de ploi.

Sunt copil când mă bucur să fiu pe scenă și mă emoționez ca un copil atunci când lumea cântă și simte odată cu mine!

Sunt copil când îi sun pe cei dragi doar pentru că vreau să le aud vocea și sunt tristă ca un copil când știu că le-am greșit cu ceva.

Sunt copil și am răbdare cam cât un copil, uneori, adică deloc…

Râd ca un copil cu gura până la urechi și am și momente de slăbiciune, în care plâng în hohote; da, nu este o rușine să recunoaștem că rămânem copii până la sfârșitul vieții.

Rămâneți copii, e mai simplu, mai frumos, mai curat…

La mulți ani!

_________________________________________________

29 Iunie 2020

Un singur “eu” niciodată nu e de ajuns.

Nu știu dacă reușesc eu să am atenție distributivă în orice situație și cu atât mai puțin, nu știu dacă reușesc mereu să mă orientez în spațiu cu succes, dar la radio nu e niciodată de ajuns să fiu “una singură”. Mă dedublez, sunt atentă în zece părți și la zece calculatoare și…da, mai trebuie să și vorbesc! La toate astea se adaugă faptul că nu sunt mereu odihnită, dar tre’ să fiu mereu ”happy” și plină de energie. Îmi vine acum în cap piesa celor de la The Turtles – Happy Together – e exact cum mă simt eu în relație cu radioul, zău; bine, atunci când nu ne certăm, când eu sunt obosită, flămândă sau nervoasă! Recunosc, eu sunt problema mereu!

Andrada Bartoi

E palpitant… și recunosc ca a durat puțin până să mă obișnuiesc cu stilul ăsta, dar odată intrat în sânge, radioul e un drog tare fain. E luni, e și sărbătoare și am gânduri pozitive. Mai vorbim mâine!

_________________________________________________

2 Iulie 2020

“Când simt că nu mai pot, mai pot un pic.” – merg pe principiul ăsta destul de des în ultima perioadă. Și știu că nu sunt singura care simte că lumea parcă s-a oprit în loc.

Cu toții am crezut că va fi vorba de 2-3 luni în care ne vom trage sufletul, vom sta acasă alături de cei dragi, ne vom odihni (mai ales eu, căci pierdusem la un moment dat șirul de nopți pierdute și nerecuperate), că ne vom relaxa, că ne vom iubi mai mult.

Îmi și imaginam (silly me), că vom ieși din carantină și că vom descoperi o lume mai bună, mai frumoasă, că vom empatiza mai mult unii cu alții. Da’ de unde???

Încotro ne îndreptăm? Nu știu sigur, dar știu că nu ne-am făcut mai buni, nu ne iubim mai mult, și nici măcar dramul de respect pe care îl aveam înainte unii pentru alții, nu îl mai avem acum. Oameni, nu vă lăsați amăgiți de ce auziți în jurul vostru, de bâlbele politice, de oameni frustrați, de greșeli de tot felul, fiți responsabili în continuare. Nu știm ce a fost, dar știm ce ar putea fi, pentru că totul depinde de noi acum. Există ceva, care ne îmbolnăvește mai mult pe zi ce trece… și ăla nu e virusul: ura.

Ne urâm și urâm orice subiect legat de motivul pentru care fugim de 3 luni încoace. E normal, într-un fel; după atâtea bâlbâieli, parcă e din ce în ce mai ușor să credem că cineva ne face anumit rău. Și totuși, unde ne-am împotmolit?

Timpul? El s-a oprit în loc acum 3 luni, însă noi ne-am oprit de tot, se pare…

______________________________________________________

17 Iulie 2020

Un lucru pe care nu l-am înțeles de la început, atunci când am început să cânt din ce în ce mai mult, a fost acela că nu îmi ieșea din prima melodia în sine.

Și mă enervam, o luam de la capăt, greșeam din nou, “pleca vocea prin țări străine”, nu mă lăsam, repetam din nou, pentru ca în final să rămân cu ideea că poate alegerea piesei nu a fost bună, poate tonalitatea îmi dă bătăi de cap… Motive nu găseam?

Plecam acasă, mă odihneam, conștientă că mâine e o nouă zi, în care o voi lua de la capăt! Însă ceea ce nu înțelegeam este că și cântecul se odihnea în tot timpul ăsta; vocea se pregătea pentru el, se mula pe fiecare notă în parte.

Am înțeles puțin mai târziu, dar am învățat să am răbdare.

Și cântecul are nevoie de odihna lui…

_________________________________________________

4 August 2020

Astăzi văd soarele, ca o mare bilă galbenă.
Acestea sunt diminețile în care somnul mă lasă în pace, parcă îmi dă și mai mult timp de gândire, de reflecție. Pe scurt, am timp mai mult să stau de vorbă cu mine.
În zare se aude slujba și acea voce de soprană care încântă auzurile oricărui trecător. Da, la catedrală, cântă o femeie.
Nu mereu am timp să stau cu mine, așa că deschid larg geamul și las soarele să-și facă datoria.
Astea sunt diminețile de August, în care aș fi putut să mai lenevesc, dar care au un gust atât de plăcut! De ce să irosesc timpul ăsta, dormind?

________________________________________________

10 August 2020

În mica noastră excursie de duminică erau în plan Pietrele Doamnei/Rarău, dar când am văzut ce nebunie poate fi și mai ales, câtă mizerie pot să lase unii oameni în urmă, ceea ce e trist, am hotărât să facem o oprire ceva mai lungă la Cheile ”Moara Dracului”, pentru că tot văzusem în ultima perioadă multe poze pe rețelele de socializare, semn că devine o atracție turistică din ce în ce mai căutată în Bucovina.

Am găsit o oază de liniște, în ciuda murmurului izvorului, aer proaspăt, stână cu brânză proaspătă, oameni simpli si frumoși. De ce frumoși? Pentru că în liniștea naturii, salutul rămâne o formă de respect, un fel de “motto” al locului. Oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu ne-au salutat, deși nu ne cunoșteam.

Da, la aproximativ 20 si ceva de km de locul unde am găsit gunoaie aruncate peste tot și oameni gălăgioși, am găsit simplitate, respect si liniște. Exact ce aveam nevoie într-o zi de duminică.

Iar dacă mergeți pe acolo, fiți buni și păstrați această puritate!

________________________________________________

11 August 2020

Spune-i bunicii că vrei câteva flori și ea îți aduce un buchet. Și ce flori…

Eu nu îmi pot imagina o altfel de bunică, decât cum e a mea; e definiția înțelepciunii, iubirii pure, dar ferme, căldurii și puterii.

Dragostea ei o cunosc în orice moment al zilei, trebuie doar să închid ochii și sigur găsesc o legătură care să mă aducă mereu în copilărie și chiar și în adolescența mea zbuciumată. E plin de ea.

Aș putea să scriu o carte despre bunica și am să o fac, doar pentru că îmi doresc să am amintirile strânse toate, pe foi.

Și îl mai rog pe El să mi-o țină aproape, cât de mult poate!

Bunica mea e o primăvară dulce într-un ocean agitat de furtună.

__________________________________________________

19 August 2020

M-a întrebat în seara asta:

”-De ce asculți mai mereu melodii triste?

-Nu sunt triste. De fapt, eu nu cunosc melodie veselă care să mă facă fericită.

Nimic nu mă liniștește mai tare decât un pian și pauzele… pauzele de respiro pe care ți le dă.

Acord-pauză-acord… Simți?

E ca inima. Bate uneori mai încet, doar că să-ți auzi gândurile…”

Astăzi mi-am liniștit sufletul cu Ludovico Einaudi.

________________________________________________

8 Septembrie 2020

E ziua de naștere a bunicii mele sau a mamei mele, așa cum îi zic eu; mereu am avut două mame. Niciuna nu a fost supărată că le spun amândurora așa.

Nici nu are cum, căci pe cât de asemănătoare părem, pe atât de diferite suntem.

Însă astăzi este despre bunica. Nu o cheamă Maria, deși ar fi putut foarte bine să o cheme pentru că o reprezintă în totalitate numele ăsta.

Mă rog la Bunul Dumnezeu să mi te țină sănătoasă. Tu ești exemplul meu de putere, bunătate și înțelepciune!

La mulți ani, “Maria” sufletului meu!

Cu tine niciodată nu e toamnă!

________________________________________________

14 Septembrie 2020

Azi începe școala.

Îmi amintesc clar emoțiile si mirosul pe care îl avea noul an școlar, fiecare an școlar: miros de flori de toamnă, miros de frunze încălzite de soare, miros de uniformă apretată de bunica, miros de curat, miros de cărți vechi și caiete noi.

Mai avea și foșnetul hârtiei în care erau învelite florile pentru doamna învățătoare, țipetele de bucurie din glasurile celorlalți copii, discuțiile între părinții/bunicii care se revedeau și ei după o vară întreagă…

Noul an școlar aducea zâmbetul sincer și proaspăt al doamnei învățătoare, care ne primea cu brațele deschise, vorbe dulci de început de an și o veselie de nedescris.

Copiii sunt sinceri. Ei se vor bucura și anul acesta, oricât de ciudat este și va fi el…

Să aveți un an nou școlar liniștit! Nu lăsați grijile să vă împovăreze sufletul! Și bucurați-vă alături de cei mici. La urma urmei… nu de noi depinde totul?

________________________________________________

9 Octombrie 2020

Îmi amintesc de o întâmplare din școală, atunci când doamna dirigintă ne-a solicitat un mic ajutor de câțiva lei fiecăruia, pentru că de Crăciun să mergem la câțiva oameni nevoiași, să le cumpărăm câte ceva de-ale gurii.

Atunci ne-a zis așa: “Majoritatea decide dacă doriți să faceți o faptă bună!” – și am decis în favoarea sufletelor care aveau nevoie de noi.

Acum mă întreb: oare cum se simte X, Y, Z, în spital, gândindu-se și întrebându-se de unde a luat virusul și când știe că majoritatea a decis pentru el?

Oare cum se simt mirii care știau că mâine trebuia să fie nunta lor, dar că… majoritatea a decis pentru ei?

Oare cum se simt horecarii, când știu că de mâine închid din nou, neștiind când vor redeschide… și când realizează că majoritatea a decis pentru ei?

Oare cum se simte angajatul, când află că de mâine nu are (din nou) job și când își dă seama că… MAJORITATEA a decis pentru el?

Despre artiști, ce să mai zic? Pentru ei, majoritatea decide de vreo… 7 luni, încontinuu.

Așa că nu mă mai pot simți bine când știu, acum, că noi am hotărât fiecare pas pe care l-am făcut, de când ne bântuie virusul ăsta.

Majoritatea a decis.

Suntem ceea ce gândim și suntem după cum acționăm!

________________________________________________

22 Octombrie 2020

Am nevoie să văd zâmbetele fără măști pe față. Îmi doresc să regăsesc sufletele frumoase de altădată, ce acum stau ascunse într-un cotlon umbrit de frică și îmi e dor de îmbrățișări reale, fără rețineri, fără bariere.

Zâmbim din poze acum.

E mai frumos așa, oare…?

________________________________________________

30 Octombrie 2020

Știți cum e în seara asta?

E tăcere. Liniște.

Toată lumea a tăcut, nimeni nu dansează, nimeni nu bea, nu e hărmălaie în cluburi deși… muzica poate să cânte în continuare. Ea nu va muri niciodată.

În seara asta suntem acasă.

Și cred că totul e pentru ei… pentru cei 65.

________________________________________________

12 Decembrie 2020

Azi mi-au luat-o amintirile la vale.

Toate, toate s-au rostogolit pe rând și m-au cuprins, în special cele din preajma Crăciunului, atunci când împodobeam bradul.

Majoritatea globurilor au amprenta timpului pe ele. Cam… vreo 3 generații au trecut “peste” ele, tocmai asta le face minunate.

Țin minte că bunica mea avea o ghirlandă luminoasă din conuri de brad, de pe vremea când era mama mică și nu a renunțat la ea nici azi. Ar fi pus-o și anul ăsta în brad, dar nu mai merge un bec. Însă o păstrează cu sfințenie pe undeva printr-o cutie.

Conurile colorate frumos, stăteau ceva vreme aprinse, apoi când probabil se supraîncălzeau, instalația se stingea. Nu știu ce minune mare mi se părea mie, care stăteam cu nasul toată ziua în bradul ăla și număram minutele până când instalația pornea din nou…

Dar vă zic sincer, era mi-nu-nat!

Copilăria mea, în special în vremea Crăciunului, era minunată!

Azi mi-am clătit ochii și mi-am bucurat sufletul.

Bunica mea e peste tot, v-am mai zis eu…

________________________________________________

16 Decembrie 2020

Astăzi am fost împreună cu băieții, din trupă, în sala cea mare a Casei de Cultură Suceava să filmăm ceva frumos pentru sărbători. Nu distanțarea sau masca au fost problema, să știți.

A fost prea gol și rece totul…

E anul 2020, și spectacolul abia a început.

Ia un loc. Da, ești singur, dar nu te speria, e posibil să auzi ecourile tuturor spectacolelor ce s-au desfășurat cândva, aici.

Acum nu ești decât tu și umbra ta ridicolă în sala asta mare cu benzi, ce ar trebui să delimiteze orice contact, aer rece și greu, multă liniște și miros de sărăcie.

Ce va fi mâine? Același miros, resimțit  din ce în ce  în mai multă lume.

Eu, sincer, nu m-am simțit niciodată mai ciudat într-o sală de spectacole ca acum.

________________________________________________

29 Decembrie 2020

Câteodată apare luna și ies la geam ca să respir; nu aerul curat, ci să respir cu sufletul…

De câte ori ne amintim de suflet pe parcursul unei zile?

O dată? Niciodată? Iar când ne amintim de el, cum îl trezim la viață?

Oare nu despre răbdare e vorba mereu? Cum o găsim în interiorul nostru?

De ce avem nevoie de ea?

Cum poți să faci dintr-o persoană mereu grăbită, una răbdătoare?

Este răbdarea una din forțele principale, pe care omul secolului XXI ar trebui să le aibă, pentru a face față provocărilor de zi cu zi?

Well, multe întrebări încheie pentru mine, o zi plină, frumoasă, dar ciudată!

Și-am zis așa: până aflu toate răspunsurile mă voi mulțumi și cu piesa celor de la Take That – Patience…

Ce noroc am eu de lună și de seara asta rece, dar minunată!

________________________________________________

30 Decembrie 2020

Grăbiți sau înceți la mers, dar cu ochii mereu în pământ; așa suntem toți, așa mergem prin viață. Iar dacă am avea puterea, dorința și curiozitatea ca măcar pentru o secundă să ridicăm capul și să privim înspre lumină, să deschidem privirea și să conștientizăm ce mult frumos există în jurul nostru…

Dar nu. Existăm doar noi și atât. Orbiți de egoism, ne ciocnim unii de alții cu ochii închiși, cu ochii închiși ne certăm, ne urâm, ne despărțim… plecăm din lumea asta cu ochii închiși.

Cu ochii închiși dormim, dar nu mai visăm.

Cu ochii închiși înotăm, în cele mai adânci și tulburi ape.

Cu ochii închiși îmbrățișăm, dar nu mai iubim.

Cu ochii închiși murim, fără să fi văzut ceva cu adevărat.

…

Grăbiți sau înceți la mers, dar cu ochii în pământ…

E sfârșit de 2020… Ce avem de făcut? Eu una rămân de gardă și în 2021. Vorba aia, după ce te-ai fript, sufli și în iaurt. Eu prefer să răsuflu, știind că am rămas vigilentă la toate schimbările ce vor veni.

Capul sus, ridicați-vă ochii din pământ, trăiți prezentul, clipa! Viitorul e pe aici, pe undeva. Îi dau un search și revin să vă zic, cum se anunță!

La mulți ani!

 

 

Andrada Bartoi