10 ani de teatru studențesc la Suceava. Cum a început totul…

La sfârșitul anului 2011, la Universitatea „Ștefan cel Mare” se înființa Teatrul Studențesc „Fabulinus”, la inițiativa unui grup de studenți, cea mai implicată dintre ei fiind Oxana Greadcenco. Astăzi, la aniversarea a 10 ani de teatru studențesc la Suceava, Oxana a acceptat să ne povestească cum a început totul, cum s-a născut teatrul la USV.

Oxana Greadcenco

Am crescut cu imaginea României pe care mi-am construit-o în copilărie din emisiunile culturale de la TVR, iar anunțul că voi fi studentă la o universitate românească m-a emoționat teribil. Am romantizat atât de mult mutarea mea în România încât întreaga lună înainte de venirea la Suceava închideam ochii și mă vedeam studioasă într-o bibliotecă imensă, iar în weekend, cu beretă franțuzească și pantofi, mergând la teatru alături de prietenele mele pe care urma să mi le fac la facultatea mea nouă. Și nu conta deloc că nu purtasem niciodată beretă, iar România o cunoșteam doar de la televizor.

Întâlnirea cu Suceava a fost aproape la fel cum mi-o imaginasem. Aproape ca la televizor. Cu un accent pe care îl puteam imita mai ușor decât credeam, cu biblioteca USV care se apropia de cea proiectată de mintea mea. Dar fără teatru.

Deși îmi petrecusem primii mei 18 ani de viață într-un sat departe de lumea culturală, iar până atunci fusesem o singură dată la teatru fiind la o olimpiadă școlară în Chișinău, eram sigură că nu există ceva mai frumos ca teatrul. Simțeam că am fost trasă pe sfoară. E ca și cum ai aștepta luni la rând vacanța la mare pe care ți-ai imaginat-o în fel și chip, iar ajunsă acolo, ai primi o cameră fără vedere la mare. Mi-a venit analogia asta acum, la 14 ani distanță, atunci însă, dezămăgirea mea era și mai mare.

Așteptam spectacolele jucate de teatrele de la București ca ziua de Crăciun. O dată la câteva luni mergeam la Casa de Cultură și schimbam bugetul meu de mâncare pentru o săptămână pe un bilet. Acum, privind înapoi, aș sta flămândă și o lună ca să-l mai văd o dată pe scenă pe Radu Beligan. Ce momente-experiențe! Cu ore de râs, plâns, ajungeam răvășită la căminul studențesc și le dădeam atât de multă dreptate sucevenilor care se plângeau peste tot unde apucau că nu au nici teatru, nici cinematograf.

Partea cu cinematograful mi se părea mai ușor de rezolvat. Împreună cu colegii mei din asociația studenților basarabeni am reușit să organizăm câteva proiecții de film care ne confirmaseră că sucevenii chiar sunt flămânzi după evenimente. Asta mi-a dat curaj să merg mai des în anticamera rectorului de atunci, Adrian Graur, să-i las solicitări pentru Auditoriumul Joseph Schmidt. N-aș exagera dacă aș zice că studenția mea la USV, dar și a studenților din generația mea, a fost una frumoasă datorită acestui om. Nu știu cât de încântat era să mă vadă atât de des cu tot felul de solicitări, dar avea grijă să încurajeze inițiativele noastre și să ne facă să ne simțim importanți. Vândusem aproape 500 de bilete timp de două zile la premiera filmului “Nuntă în Basarabia”, cu prezența regizorului și unuia dintre actorii principali. Chiar suntem importanți! Îmi ziceam de fiecare dată când ezitam să merg cu vreo solicitare nouă, întrebându-mă dacă nu fac exces de zel.

Oxana Greadcenco, pe băncile facultății

Crezul acesta, că am putea face orice, chiar dacă suntem niște studenți la o universitate de provincie, mi-a dat curaj să merg mai departe. Realizasem un interviu cu actorul și regizorul Ion Sapdaru pentru revista noastră studențească și mi-am făcut curaj să-l întreb dacă ar fi dispus să vină săptămânal la Suceava pentru a înființa un teatru studențesc. Nu conta că e un nume greu în cinematografia românească, că pune piesă după piesă pe scena din Iași, nu conta nici măcar că nu îl întâlnisem niciodată și că vorbisem doar pe email. Uite-ne, aici, la o sută și un pic de kilometri distanță de Iași, mulți și setoși de teatru. Help! Chiar și Botoșaniul are teatru! Și ce bine v-ar prinde să vă aflați printre tineri, oh, de-ați ști câtă energie tinerească și cât talent respiră studenții de la USV! Peste câteva minute primesc răspuns de la Ion Sapdaru că abia așteaptă să cunoască muntele de talent de la Suceava și are chef și energie să înceapă formarea trupei cât de curând. Săream în sus de bucurie în camera mea din căminul 3, deși sindromul impostorului din mine avea grijă să-mi amintească că e prea devreme pentru artificii, iar de la vorbă la faptă e o cale lungă.

A doua zi, cu inima cât un purice, am bătut din nou la ușa rectorului. Pe bună dreptate. Una e să ceri un auditorium pentru câteva ore și alta e să ceri înființarea unui teatru. Salarii, costume, decor, turnee, săli pentru repetiții. Aveam oare habar ce cheltuieli ar presupune un asemenea proiect cultural, chiar și studențesc? Nu prea. Știam doar că universitatea, dar și întregul oraș are mare nevoie de un asemenea proiect. Iar domnul Graur, deși citeam mult scepticism pe față, a avut grijă să nu îmi taie aripile, ca de fiecare dată. “Să vină regizorul să discutăm”, iar în capul meu a sunat ca cea mai mare promisiune.

Cam aici se încheie contribuția mea la Teatrul Fabulinus. Înainte să funcționeze cu adevărat. Am intermediat comunicarea, am aranjat întâlnirile, în primele luni m-am ocupat de detaliile logistice de formare a trupei și-am dispărut odată cu mutarea mea la Chișinău. A fost o decizie de moment datorită unei oportunități profesionale, mi se rupea inima să las orașul și Universitatea care m-a găzduit atât de frumos în ultimii patru ani, dar știam că ideea teatrului a încolțit bine și rămâne pe mâini bune.

Știu că procesele înființării trupei n-au fost din cele mai ușoare, că echipa a avut multe provocări, dar cu siguranță rezultatul a meritat fiecare efort. Peste câteva luni am venit la botezul Fabulinus și primul spectacol al trupei. A fost o revedere atât de emoționantă cu viața pe care o lăsasem la Suceava! Atât de împlinitoare că totuși s-au găsit atâția oameni buni să materializeze acest vis. La sfârșit, în timp ce publicul s-a ridicat în picioare și aplauda frenetic, eu am rămas blocată pe scaun, fără cuvinte. Nu-mi venea a crede că asta chiar se întâmplă. Că în urmă cu câteva luni actorii acestei trupe nici măcar nu se cunoșteau între ei, iar acum iată-i pe scenă, talentați, adevărați. Trezind lacrimi, emoții și valuri de aplauze.

Ce zici tu, sindrom al impostorului, acum? Ai ceva să-mi reproșezi? Suceava are teatru. Adevărat! Iar tu vei merge dimineață la Gara mică și vei lua fericită și mai împlinită ca niciodată microbuzul spre Chișinău.

Oxana Greadcenco (absolventă a USV)