Ziduri Invizibile

Te-ai întrebat vreodată ce te oprește cu adevărat să mergi mai departe? Nu sunt oamenii și nici obstacolele din exterior. De cele mai multe ori, ești tu. Un zid pe care l-ai construit tu singur, cărămidă cu cărămidă, frică peste frică, scuze peste scuze. Zidurile invizibile nu sunt fizice, dar sunt la fel de reale ca orice obstacol material. Ne fac să stăm pe loc, să stagnăm. Sunt nevăzute, dar le simțim în fiecare ezitare, în fiecare decizie pe care nu vrem să o luăm.

Aveam undeva pe la 12-13 ani când m-am lovit prima dată de zid, în mod conștient. Priveam la dealurile ce îmi înconjurau casa, și eram convinsă că dincolo de ele e o lume imposibil de văzut sau de atins. Nu erau nici gratii, nici ziduri, dar eram prizonieră. Zidurile ce nu mă lăsau să văd mai departe de dealuri erau propriile mele insecurități. Toate experiențele care m-au făcut să cred că nu sunt suficient și că nu voi putea fi vreodată. Erau acolo, parte din zid. „Nu poți. N-ai cum. Nu ești specială. Așa e viața. Nu e nimic frumos mai departe de aici, doar probleme, și lacrimi.”

Ce glumă proastă. Zic eu acum, dar atunci eram convinsă că nu există motive pentru care să trăiești. Nu ai de ce. Cu ce folos să tot încerci să rezolvi fiecare problemă care îți tot apare în cale dacă finalul este și rămâne mereu același? Aceasta idee exprimă o formă de pesimism profund, și asta eram, însuși pesimismul.

Alimentat de o perspectivă care vede viața doar ca o succesiune de dificultăți fără sens, pesimismul te face ulterior să explorezi mai multe dimensiuni ale gândirii și într-un final, daca ești suficient de curajos, ajungi să-l pui în contrast cu o alternativă mai constructivă.

Viața poate părea uneori un ciclu fără sfârșit de probleme și inconveniențe ce duc doar spre suferință. Acest sentiment apare atunci când pierdem din vedere scopul micilor victorii și a momentelor când ei bine, nu suntem atât de triști. O să-i spun acestui sentiment „ceață mentală”, o ceață care acoperă cu un strat gros tot ce e frumos.

Problemele par ca o ploaie care nu se mai termină. Încerci să găsești un adăpost, dar oriunde te uiți, vezi doar negru. Întrebarea îți răsună în cap „de ce să continui?” ce sens are să alerg spre soare, dacă oricum, norii mă vor prinde din urmă? Recomand să continui. Pentru plot twist.

Problemele și suferința sunt inevitabile, dar ele sunt o parte fundamentală a vieții, totuși. Viața nu ne promite nimic. Este un caleidoscop de umbre și lumini. Nu este o cursă spre fericire continuă sau absolută, ci un dans între agonie și extaz. Problema nu este că finalul este același, ci că uităm să și trăim între timp.  Trebuie să lovești pesimismul înapoi!

Fiecare problemă este o probă. Poate nu găsești sens în ea exact în același moment în care ți se întâmplă, dar te modelează, strat cu strat. A rezolva o problema nu înseamnă să îți faci viața mai ușoară, înseamnă să descoperi ceva ce nu știai că stă în mijlocul haosului din tine.

Finalul vieții este un adevăr pe care toți îl împărtășim, dar cum alegem să umplem spațiul dintre început și sfârșit depinde în totalitate de noi și de deciziile pe care le luăm în fiecare zi. Problemele de zi cu zi, sau situațiile de criză cu care ne confruntăm nu sunt capătul drumului, ci doar niște pietre peste care trebuie să învățăm să pășim. Nu e chiar așa simplu, o să te și împiedici de ele, o sa te julești în genunchi și coate, poate chiar o să-ți spargi și capul. Dar chiar merită să te ridici și să mergi mai departe.

Viața nu e un drum pavat cu flori și covoare roșii. E mai mult ca un traseu montan neanunțat: urci, cobori, te împiedici, îți mai luxezi glezna, aluneci pe pietriș, te mai prinde și o ploaie, ba chiar mai dai și de câte un urs, și realizezi că te-ai înscris într-un maraton doar ca să te faci de râs. Dar ghici ce? Tot ce ți se întâmplă pe traseu, te duce tot spre vârf.

Când te lovești de prima problemă majoră, ai tendința să dramatizezi, ceva de genul  „gata, universul mă urăște. Sunt un magnet pentru eșec” dar hai să fim sinceri, nimeni nu s-a ridicat vreodată cu demnitate după ce a alunecat pe o coajă de banană, și totuși, toți ne ridicăm. Cu puțin noroc, data viitoare o să vezi coaja de banană din timp. Știi prea bine că ai doar două opțiuni atunci când cazi. Stai acolo și numeri norii, sau te ridici și pleci.

Căzăturile fac parte din dansul vieții. Daca nu te împiedici, înseamnă că nu mergi, nu? Căzăturile sunt lecții care te învață cum să pășești mai sigur, cum să eviți obstacolele sau, uneori, cum să aterizezi mai grațios. Da, chiar și grația poate fi învățată, după ce te julești puternic de vreo 4-5 ori. Cică e bine să înveți din greșeli, dar nimeni nu-ți spune că unele greșeli sunt mai încăpățânate decât tine. Uneori te ridici și îți spui „gata, acum știu mai bine” și te trezești că treci de colț și te împiedici de exact același lucru. Dar hei, data viitoare poate porți cască.

Fiecare obstacol este ca o notă falsă pe care o auzi în simfonia zilei tale. Dar în loc să te oprești, transformă nota aceea într-un preludiu al unui nou cântec. Reziliența este arta de a găsi frumusețea printre umbre, de a merge mai departe cu papucii plini de noroi, știind că drumul, e în cel mai rău caz, tot un drum.

Reziliența, este ca o pânză albă pe care pictezi, chiar dacă vopseaua este amestecată cu lacrimi și zâmbete. Ești și pictorul, cât și tabloul iar fiecare inconvenient devine doar un alt punct de culoare, parte din capodopera ta.

Exista frumusețe, în imperfect. Și conceptul ce susține această idee, se numește wabi-sabi. Acesta celebrează imperfecțiunea, efemeritatea și simplitatea. Un vas crăpat reparat cu aur, devine mai frumos tocmai pentru că fisura lui e unică, dându-i valoare. Când repari fisura cu aur, nu ascunzi defectul, ci îl transformi în punctul de atenție. Ceea ce poate părea o slăbiciune, e de fapt sursa celei mai mari forțe a ta.

Tot ce e viu e imperfect. Copacii cresc strâmb, valurile nu au forme perfecte, și norii plutesc în haos. Natura nu urmează un șablon al perfecțiunii, dar este, fără niciun dubiu, extraordinar de frumoasă. Dacă un câmp de flori, poate fi atât de frumos în dezordinea lui, de ce să considerăm că noi nu putem fi?

O mână care tremură, poate picta linii imperfecte, dar acele linii pot forma o opera de artă care inspiră mai mult decât ar putea să o facă orice geometrie rigidă.

Frumusețea în imperfecțiune este mai mult decât o simplă estetică. Este o filozofie a acceptării și a celebrării vieții în forma sa autentică. (Ionela Andreea Moscaliuc, CRP I)

Ionela Andreea Moscaliuc