Viața mea: o cursă continuă
Cine sunt? Sunt o femeie de 41 ani, soție, mamă, studentă și cu un job full time. Viața mea este un maraton continuu între responsabilități, realitate și visuri.
Este luni dimineața și alarma sună continuu. Caut să o închid, dar oboseala își spune cuvântul și adorm din nou. Mă trezesc speriată, dar mulțumită în același timp că nu am pierdut mult timp. Beau cafeaua pe fugă, pregătesc micul dejun și mă îmbrac în timp ce mănânc: mă așteaptă din nou o zi plină. Ora 8.00 este aproape, așa că ies în fugă pe ușă să nu întârzii la facultate (noroc de mine că stau aproape de universitate). În drum spre cursuri mintea mea este în priză: să ajung în sala de cursuri mai repede ca apoi să merg la serviciu.
Lucrez ca referent casier la o agenție de pariuri sportive, două zile da, două nu. Sună ca un program destul de lejer, însă realitatea este alta. În zilele de muncă sunt prinsă într-un ritm alert: de la ora 8 la 9 la facultate, iar la serviciu de la ora 9 la 21: clienți, calcule, responsabilități care nu îți lasă loc de greșeli. Ajunsă acasă, după o zi plină, obosită, încerc să fiu cât mai prezentă în rolul de soție și în special de mamă.
După două zile de muncă, vin cele două zile ”libere”, în care teoretic ar trebui să mă odihnesc. În realitatea, mă trezesc la aceeași oră, devin studentă, mamă, soție, mai strecor o vizită la magazin, o masă gătită rapid, într-un cuvânt femeia care vrea să le facă pe toate cât mai bine, care visează la o altă carieră.
Am ales cu inima Facultatea de Litere, specializarea Comunicare și Relații Publice, iar ca student sunt înconjurată de proiecte și deadline-uri și încerc să țin pasul cu colegii mei, majoritatea mult mai tineri decât mine. Am parte de colegi extraordinari, profesori dedicați, care mă inspiră și motivează zi de zi. Facultatea pentru mine nu este o ambiție, ci o dovadă că niciodată nu este prea târziu să înveți, să evoluezi, să iți lărgești orizonturile.
Băiatul meu de 17 ani este în perioada în care are nevoie de sprijin, de sfaturi. În fiecare seară când ajung de la muncă îl găsesc concentrat cu căștile pe urechi, pierdut în lumea lui. Mă întreb mereu dacă simte și înțelege cât de mult mă zbat pentru noi, pentru familie…numai el știe…
Soțul meu mă susține în tot ceea ce fac, iar seara apucăm în sfârșit să schimbăm priviri și zâmbete, să vorbim despre ce am făcut în ziua respectivă. Uneori mă privește cu mirare și mă întreabă: Nu este obositor?
Este obositor, dar știu că am suficiente forțe să merg mai departe. Am un vis și tot ce fac acum este pentru mine, pentru viitorul meu și al familiei mele. (Rodica Hodoroabă, CRP II)
Rodica Hodoroabă
