Teologia dificultății sau mântuirea prin durere

Viața i-a fost presărată cu dificultăți precum o cale pavată cu pietre ascuțite. Fiecare dimineață a sa era o promisiune de sânge proaspăt că totul va fi bine. El mergea desculț pe această cale, dintr-o intuiție obscură că durerea trebuie simțită în totalitatea ei, în carnea goală și în nervii expuși. Pietrele nu erau aruncate întâmplător, ele formau un model, un alfabet al chinului pe care trebuia să-l citească cu tălpile proprii. Fără doar și poate că viața nu vine niciodată spre om ca o promisiune limpede. Ea vine mai degrabă ca o sarcină, ca o povară aruncată pe umeri încă dinainte ca trupul să fie pregătit să o ducă. Omul nu este întrebat dacă vrea să trăiască, el este aruncat în viață asemenea unui acuzat într-o sală de judecată, fără să i se explice fapta, fără să i se spună de ce este acuzat, dar cu certitudinea că va trebui să se apere până la epuizare. Astfel începe existența: nu ca un dar, ci ca un lung proces.
Dificultățile nu sunt simple accidente ale materiei, ciocniri oarbe între atomi și destinație. Ele sunt prea numeroase, prea bine plasate, prea exact calibrate pentru a fi coincidențe. Apare întrebarea rațională dacă au fost dificultățile date ca să-l motiveze să trăiască, sau ca să-l convingă, lent, metodic, că ar fi mai bine să nu mai trăiască deloc? În fiecare obstacol el descoperea o ambiguitate vicioasă, piedicile puteau fi văzute ca trepte spre ceva superior sau ca bariere menite să-l îndoaie până se va rupe. Și nu știa, nu putea ști niciodată, dacă durerea era o lecție sau o pedeapsă, disciplină sau tortură aplicată fără motiv.

Dificultățile ne sunt date și trebuie să acceptăm pentru moment această gramatică pasivă, această teologie fără zeu. Date, dar de către cine? De ce? Răspunsul pare evident: pentru a suferi, pentru a ne chinui să trăim. Nu pur și simplu să trăim, ci să ne chinuim să trăim, ca și cum însăși viața ar fi o corvoadă supraomenească, un privilegiu suspect care trebuie câștigat în fiecare zi prin efort și suferință. Altfel, spune vocea obscură din adâncul lucrurilor, viața ar fi prea simplă. Și simplu înseamnă nemeritat. Simplu înseamnă fals.
Dar de unde această axiomă că ușurința desființează valoarea, că fără chin nu există autenticitate? În Geneză, după cădere, Dumnezeu îi spune lui Adam: „Cu sudoarea feței tale vei mânca pâine, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat”. Blestemul muncii nu este un accident de învățătură, este mai degrabă o structură ontologică a existenței căzute. Nu muncim ca să producem pâine, muncim pentru că aceasta este condiția noastră fundamentală. Sudoarea este rodul chinurilor noastre, iar durerea liniștea pe care o căutăm atât de mult. Și odihna? Odihna nu există decât în moarte, în întoarcerea la pământ, la anorganicul binecuvântat.

El caută în simplitate odihna și demnitatea. Dar acestea sunt, în economia metafizică a universului său, exact lucrurile pe care nu le merită. Nu poate să le merite. Pentru că odihna adevărată, nu somnul fragmentat al celui epuizat, ci pacea profundă a celui împăcat cu sine, necesită o nevinovăție pe care el nu o mai posedă. Poate că nu a posedat-o niciodată. Iar demnitatea, ah, demnitatea aceasta! Un privilegiu al celor care nu trebuie să se plece, să se târască și să se sacrifice pe altarul muncilor nesfârșite.
Atâta timp cât trebuie să se închine muncilor pentru a depăși dificultățile, demnitatea rămâne o abstracțiune, un orizont care se retrage proporțional cu pașii făcuți spre el. El se pleacă în fața sarcinilor sale, își lasă genunchii să atingă pământul. Este o religie a productivității, cu propriile sale rituri de umilință și propriile sale speranțe escatologice: într-o zi, după destulă suferință, poate va veni mântuirea. Poate că, după ce va fi trecut prin destule încercări, i se va permite să respire.
Dar când s-a odihnit el vreodată? Să ne întoarcem la această întrebare. Când? Căutăm în memoria lui un moment de repaus autentic, și găsim doar intervale între eforturi, pauze tacite înainte de următoarea bătălie, respirații furate între valuri. Chiar și în somn, visele lui sunt populate de taskuri neterminate, deadlineuri care se apropie, catastrofe iminente. Nu există teritoriu neutru în conștiința lui. Totul este front de război. Și demnitatea? Când a avut el vreodată demnitatea și tăria să trăiască așa cum și-ar dori? Problema se complică aici, pentru că el nu mai știe cu claritate cum ar dori să trăiască. Dorințele lui autentice s-au atrofiat sub presiunea nevoilor urgente, a obligațiilor imediate. A uitat ce înseamnă să vrei ceva pentru simplul fapt că îți aduce bucurie, nu pentru că te apropie de vreun scop instrumentalizat. Limba dorinței personale i s-a topit în gură, vorbește acum doar dialectul utilității.
El trăiește din inerție, nu trăiește din pasiune, din curiozitate și din speranță activă. Trăiește pentru că inerția biologică îl ține în mișcare, pentru că sistemul nervos continuă să funcționeze, pentru că inima pompează mecanic sânge. Este o existență newtoniană: un corp în mișcare rămâne în mișcare dacă nu acționează o forță externă asupra lui. Și ce forță ar putea să-l oprească? Sinuciderea necesită efort, decizie, un fel de curaj negativ pe care nu-l posedă. Așa că merge înainte, nu spre ceva, el fuge de prăbușirea finală. Crezul că ziua de mâine va aduce ceva nou și mai bun, iată religia lui privată, sărăcăcioasă și rușinoasă. Nu este credință în sensul robust al cuvântului, ci mai degrabă o superstiție pragmatică. „Mâine va fi mai bine” nu este o convingere, ci o formulă magică șoptită în întuneric pentru a ține la distanță disperarea absolută. Funcționează suficient de bine încât să-l țină în viață încă o zi, încă una, într-o serie infinită de „încă una”.
Va face viața lui mai suportabilă, nu bună, nu plăcută, nu împlinită. Doar mai suportabilă. Ștacheta este coborâtă atât de jos încât aproape atinge pământul. Nu mai aspiră la fericire sau măcar la satisfacție, aspiră la o gradație imperceptibilă de durere mai puțin intensă. De la insuportabil la aproape-suportabil, aceasta este totalitatea speranței sale.
Poate că viața sa ar deveni mai ușoară dacă ar crede în Dumnezeu? Religia oferă ceea ce rațiunea nu poate oferi: un sens prestabilit, o justificare externă pentru suferință, promisiunea că durerea nu este absurdă, ci mântuitoare. Iov pe mormanul de cenușă, suferind de lepră, își pierde familia, averea, sănătatea și totuși spune: „Domnul a dat, Domnul a luat, binecuvântat să fie Numele Domnului”. Aici este matematica providenței: fiecare suferință este o monedă depusă într-un cont privat al „paradisului”, fiecare lacrimă este înregistrată, cântărită și recompensată în economia mântuirii.

Dar el nu poate face acest salt. A accepta pe Dumnezeu ar însemna să se ucidă pe sine, nu corpul său fizic, ci ceva mai profund: integritatea intelectuală, angajamentul față de rațiune pe care și l-a construit ca fiind singura fortăreață care îl poate salva într-un univers ostil. El care crede în rațiune sau cel puțin crede că trebuie să creadă în rațiune, pentru că alternativa este haosul complet. Rațiunea este tot ce-i rămâne după ce iluziile consolatoare au fost despuiate una după alta. Ironia este sălbatică și crudă. Rațiunea îl distruge, nu îl salvează și nu-i oferă mângâiere. Îl distruge sistematic pentru un scop care este declarat nobil: să lase o urmă în lume. Logica este simplă și teribilă: oamenii mari suferă, oamenii mari creează prin suferință, deci suferința este calea spre grandoare. Dostoievski își tortura personajele pentru a le dezvălui adâncimile întunecate ale sufletului. Raskolnikov trebuie să ucidă pentru a descoperi că nu este un Übermensch, că conștiința este mai puternică decât teoria.
A lăsa o urmă în lume, acest imperativ gravat în fundul minții lui, această ambiție care nu-l lasă să se odihnească. Dar de ce? Pentru cine? Posteritatea este o abstracțiune, o audiență care poate că va exista, poate că nu, poate că va înțelege, poate că va uita. Și chiar dacă lasă o urmă, ce importanță are pentru cel care o lasă? Mortul nu știe că este comemorat. Geniul uitat în viață și descoperit postum nu se bucură de glorie. Este o investiție ale cărei dividende nu vor fi niciodată încasate de investitor. Și totuși, urgența rămâne. Trebuie să înfrunte dificultățile, trebuie să sufere, trebuie să lase ceva în urmă. Altfel, ce a fost totul? O succesiune de dureri fără sens, o viață consumată în muncă sterilă, o conștiință care s-a aprins pentru moment și s-a stins fără să fi iluminat nimic. Teroarea nu este moartea în sine, este moartea fără semnificație, dispariția completă, ca și cum nu ai fi fost niciodată.
Înfruntarea dificultăților devine astfel un ritual de justificare existențială. Fiecare obstacol depășit este o dovadă că el există, că rezistă, că nu este pur și simplu purtat de curent ca un cadavru pe apă. Este forma lui de revoltă, nu împotriva dificultăților în sine, ci împotriva suspiciunii că ele sunt absurde, că nu duc nicăieri și că suferința lui este sterilă. Seară când e singur, când zgomotul zilei se retrage, când obligațiile se suspendă temporar, ar trebui să fie momentul odihnei, al recapitulării liniștite. În schimb, este momentul când totul se prăbușește, când apărările se destramă. Și ar vrea să iasă afară desculț, în frig, și să înghețe. Această fantezie recurentă nu este despre sinucidere în sens activ, nu despre o decizie violentă. Este despre predare, despre capitulare. Să iasă fără protecție în elementele ostile, să lase frigul să-i pătrundă treptat carnea și să simtă cum încetinește circulația, cum se îngroașă sângele și cum conștiința se întunecă. O moarte pasivă, mai degrabă primită decât provocată.

Dar nu iese afară. Rămâne înăuntru, în căldura insuficientă a locuinței sale, în lumina artificială care-i dezvăluie fața în oglindă. Rămâne pentru că inerția funcționează în ambele direcții: așa cum îl ține în mișcare ziua, îl ține înăuntru noaptea. Pentru că mâine trebuie să se trezească, să reia lupta și să îndure încă o zi. Cioran, filosoful insomniei, scria: „Inconvenientul de a fi născut”. Nu avantajul, nu miracolul, nu privilegiul, ci inconvenientul. A fi aruncat în existență fără consimțământ, a fi condamnat să trăiești înainte de a fi întrebat dacă vrei. Și odată aruncat aici, ești obligat să continui, pentru că instinctul de supraviețuire este mai puternic decât rațiunea, pentru că biologia își urmează propriile imperative. Biologia este indiferentă față de argumentele filosofice.
Rămâne astfel suspendat într-o stare de interogație perpetuă, împărțit între rațiunea care distruge și inima care tânjește, între imperativul de a lăsa o urmă și suspiciunea că orice urmă va fi ștearsă, între supraviețuirea mecanică și visul unei morți blânde prin îngheț. Este ceea ce Kierkegaard numea „boala de moarte”. Poate că nu trebuie să fie motivat să trăiască, pentru că viața nu cere justificare, pentru că semnificația nu trebuie construită sau descoperită, ci doar trăită, moment cu moment, fără pretexte metafizice. Dar această acceptare zen a lucrurilor așa cum sunt necesită o gândire complet diferită, un mod de existență pe care educația lui occidentală și raționalistă nu l-a pregătit să-l îmbrățișeze.
În cele din urmă, singura certitudine este aceasta: mâine va veni. Și cu el, aceleași dificultăți, aceleași întrebări, aceeași odihnă nemeritată și aceeași demnitate imposibilă. Va continua, nu pentru că speră, ci pentru că nu poate să nu continue. Și în această continuare fără speranță, în această persistență vidă de sens dar plină de suferință, există poate, dacă suntem extrem de generoși în interpretare, un fel de eroism involuntar, un martiriu accidental. Sau poate nu. Poate este doar un om obișnuit, prins în capcana existenței, făcând ceea ce fac toți muritorii: respiră încă o zi, încă una, până când nu mai e nevoie să respire. (Cristian Reznic, masterand)

Foto generice – pixabay

      Cristian Reznic