Și băieții plâng, câteodată…

Știm cu toții cât de minunat este sentimentul împlinirii ultimului pas al unei strădanii, câtă satisfacție ne aduce obiectivul pentru care am luptat atât de mult și pentru care, poate, ne-am sacrificat câteodată și puținul timp liber sau o oarecare mică plăcere.

Însă ce facem atunci când acțiunile noastre în acest sens se transformă într-o muncă sisifică și iluzorie!? Probabil că primul și cel mai simplu lucru care ne vine în minte este să renunțăm. Sau poate că o criză de nervi, câteva văicăreli și ceva urlete ne-ar ajuta. Cel puțin în cazul meu, a doua variantă funcționează mai mult decât extraordinar, pentru că am prea multă energie adunată într-un corp atât de mic. Știți voi…, „esențele tari se țin în sticluțe mici”.

Foarte asemănător începea și povestea mea cu „blândul” examen de la „Metode de cercetare în științele sociale”. Nici de profesorul de la curs nu mă puteam plânge prea mult, era atât de delicat și calm încât nici măcar o muscă nu avea curajul să scoată vreun zgomot când acesta își desfășura cu rigurozitate activitatea, vorbind cu atâta patos despre Septimiu Chelcea, Serge Moscovici și mai nu știu eu care…

Deși făcusem rost de cele 50 de întrebări dăinuitoare atâtor generații de studenți de la Litere, cu tot cu răspunsuri (dintre care doar 5 aveau să-mi fi alcătuit subiectele finale de examen), bătătorite cu chiu și vai de ochii celor „condamnați” parcă la „moarte”, mintea mea nu putea concepe a medita asupra asemenea concepte existențiale și, cu atât mai mult, a reține ceva din ele.

După un semestru în care învățasem ce este facultatea, cum se desfășoară o sesiune și cum să-mi dozez emoțiile pentru așa ceva, nici nu bănuiam că o să mă mai împiedice ceva să nu dorm liniștit înainte de a doua mea sesiune.

Astfel, zilele treceau, eu îmi vedeam de treabă și uitasem complet de problema ce apăsa puternic asupra sufletului meu încă de la începutul semestrului, însă ea mocnea în adâncul conștientului meu și aștepta o simplă scânteie pentru a fi reaprinsă. Ceva normal, zic eu, după un semestru în care, student la Media Digitală fiind, aveam în capul meu numai linii de cod Html și Css și pe de altă parte, alte zeci de noțiuni foarte interesante despre sistemul Mass-media, care, în compania profesorului nostru de la laborator erau puse în practică, făcându-ne astfel, măcar pentru scurt timp, să ne simțim și să ne punem în pielea unor jurnaliști, redactori sau chiar editori.

Se făcuse 1 iunie, mai aveam aproximativ douăzeci și ceva de zile până în pragul examenului și ceea ce nu voiam să aud ajunse într-un final să-mi bântuie subconștientul, datorită dragilor mei colegi: „La Dascălu ce ne facem?”. Timpul se scurse atât de repede încât era deja vremea să răsfoiesc foile cu ceea ce aveam de învățat pentru examen. Timp de 20 de zile trecusem de câteva ori bune prin materia care îmi dădea fiori, dar parcă nu mai era atât de rău, pentru că deja părea că mi se imprimase în minte mai bine de jumătate din aceasta.

Aveam să ajung și în ziua anterioară examenului, acum deja totul devenise foarte serios. Nici poftă de mâncare nu mai aveam, pentru că „toceam” din zor despre: „Comprehensiune”, „Serendipitate”, „Cercetarea empirică” și multe alte concepte pentru care mintea mea trebuia să-și facă un „upgrade” puternic, cât mai rapid.

Orele trecură ca secundele și deja era ora 03:38. Nimic anormal, ar fi spus un nebun. Noaptea era deja pierdută, însă nu și ultimul examen pe care speram să-l trec. Doar că nu aveam de gând să mă aleg cu o primă restanță, când deja aveam în fața ochilor o vară și o vacanță care se anunța a fi de neuitat. Între timp adormisem, cu toate foile peste mine și fără ca să-mi fi setat alarma pentru trezire. Înainte să deschid ochii, niște zgomote parcă foarte cunoscute îmi tulburaseră mintea pentru câteva secunde, printre care și vocea domnului Dascălu, care parcă recita acele concepte aducătoare de neliniște și groază…

Mă trezesc și mă uit pe fereastră, soarele sus pe cer, o splendoare de vreme…Pun mâna pe telefon, ceasul e 08:05, iar eu la 10:00 trebuia să fiu deja în sala de examen, cu toate că mă despărțeau vreo 25 de km. de aceasta (Eu fiind născut în comuna Siminicea și făcând naveta în fiecare zi spre facultate). În acel moment, o stare rar întâlnită avea să mă izbească, un fior rece, nemaiîntâlnit.

În următoarea clipă, nervii mei atinseră cota maximă și toate foile erau zob printre lacrimile mărunte ce picurau aievea. Mi-am luat inima în dinți și în 30 de minute eram gata de plecare. Ironia sorții făcu să mă întâlnesc, pe strada din fața casei, cu unul dintre prietenii mei care, deopotrivă, mergea tot la facultate, pentru susținerea unui examen. În aceeași dimineață, avusesem norocul să nu fie deloc un trafic aglomerat și să ajung chiar, cu 40 de minute înainte în sala de examen. Deja norocul îmi surâdea și fața îmi era luminată.

Cât despre examen, un fleac, o oră și jumătate, și notă maximă. Însă după toată această întâmplare plină de tensiune și suspans mi-am dat seama că un singur lucru m-a determinat să ajung în fața faptului împlinit și anume – stresul (inițial inamic, iar mai apoi camarad de luptă), alături de buna gestionare a acestuia, factorul puternic motivant care m-a ajutat să performez la nivel maxim în această situație inițial nefastă. (Daniel-Lucian Leizeriuc, MD II)

       Daniel-Lucian Leizeriuc