Romanul „Robinson Crusoe”, o altă viziune

Cu toții am citit romanul „Robinson Crusoe”, scris de Daniel Defoe. Un roman de aventură pe care l-am citit în copilărie și apoi în liceu. În copilărie a fost o lectură mai mult de relaxare și aventură, de a cunoaște o poveste. În liceu o lectură mai profundă și amănunțită a structurii romanului. Am decojit fiecare capitol ca pe o coajă de portocală până am ajuns la miezul adevărului în operă. Însă nici una nici alta nu au fost lecturi productive, din simplul fapt, că nu eram eu copt la minte la fel de bine ca acum. Nu știam în perioada aceea filosofie îndeajuns, literatură și idei complexe ale oamenilor iluștri ca să reflectez mai profund asupra problematicii romanului. Dar acum s-a ivit o oportunitate de a reveni mai contemplativ asupra operei și de a scrie câte ceva despre esența în sine a lucrurilor ce se petrec în această bogată aventură a lui Robinson Crusoe. Colegul de cameră a primit pentru proiect tema „Spațiul și timpul în romanul Robinson Crusoe”. Când am auzit această temă, nu am putut să o las pur și simplu să fie auzită. Avea nevoie să fie scrisă.

Crusoe se naște în Anglia și într-un final când reușește să scape de pe insulă se întoarce înapoi spre rădăcinile sale. De aici se reflectă legătura omului cu realitatea de proveniență în concordanță cu spațiul familiar de formare a ființei umane. Oriunde nu se va afla omul, spre căi depărtate, va tânji spre meleagurile natale, spre o reîntoarcere către copacul din care își trage sevele. Dacă am reteza acest copac, nu ar mai existat omul. Fără proveniență omul este un suflet umblător, care caută alienare și sens în fiecare loc pe care îl străbate. Totuși cât nu ar căuta, nu-l va găsi. Este o lege primordială să începi viața de undeva. Să știi că ai existat într-un loc și ai lăsat o parte din suflet într-un colțișor de casă, într-o îmbrățișare, într-o sărutate, în final într-un om. Să știi că nu ești un hoinar ce își caută existența. E bine că aceste lucruri să fie la locul lor, să fie conștiință pură, să aibă în ele un suflu.

Robinson Crusoe exprimă în profunzime individul, structura lui funcțională ca specie. Individul care își croiește singur drumul în lume. Cum spunea Heidegger, omul este aruncat în lume. Menirea noastră este să străbatem calea printre crengile groase ale copacilor ce ne umbresc existența. Crusoe este întruchiparea condiție umane, mai exact: „nașterea, creșterea, aspirația, contradicția și mortalitatea”. Nașterea începe la York, momentul când Crusoe este nedefinit de timp și rațiune. Apoi creșterea, în care începe să perceapă timpul, spațiul, elementele primordial vieții și nu în ultimul rând, să fie conștient de ceea ce dorește el să ajungă, adică să călătorească pe mare. Aspirația este o împletire cu creșterea. Crusoe aspiră spre călătorii, spre aventuri de neînchipuit, de explorarea lumii marginale, însă atât de infinită. Contradicția apare în momentul când este luat în captivitate. Momentul acesta de ruptură induce omul în ipostaza gândirii asupra deciziilor sale, dacă a făcut bine sau nu. Apoi același moment de ruptură apare atunci când naufragiază. Devine confuz, speriat de libertatea de mișcare și gândire în concordanță cu timpul ce se revarsă și spațiul imens al insulei nedescoperite, o taină ascunsă de ochii umani. Într-un final mortalitatea, cea care pune capăt întregului roman, care închide parantezele spațiului nedefinit al vieții și a timpului universal.

Crusoe devine omul care se află față în față cu natura. Această singurătate pe o insulă îi oferă posibilitatea de învinge frica și de a dezvolta o bună funcționare a capacităților sale, să-și afle limitele de care nu era conștient când se afla printre lume. Lumea în sine este un spațiu social anxios și greu de digerat. Un spațiu în care nu-ți poți oferi prilejul deplin de a gândi, nu poți constrânge adevărurile și realitățile într-un tot întreg, spre a oferi o conotație. Crusoe prin singurătatea lui pe insulă își structurează o întreagă filosofie socială și onestă a realității. Devine mult mai calculat și echilibrat de cât ar fi fost în acel spațiu uman ambiguu. Totuși pe om îl atrage spre comunicare, fără de care e greu de trăit, astfel că spațiul social comunicațional este indispensabil. E ca o ancorare statistică, aici și acum. Doar că aici trebuie să devină la un moment dat plecarea, iar acum să rămână la fel, fiindcă ține de timp, iar timpul este la aceeași scară a imposibilității, a repetării.

Aceste spații atât terestre, York, Brazilia, insula, cât și cele relativ mistice și spirituale legate de ființa interioară din noi, creează o lume definită de același timp universal prin care trece structura noastră osoasă îmbrăcată în suflet. Timpul a creat spațiul și spațiul ajută la distorsionarea timpului care poate fi lent sau rapid. Dacă nu ar exista spațiul nu ar exista timpul și invers. Fără un loc anume nu există ce să lucreze în concordanță cu timpul. Timpul ar trece și atât, fără a avea consecințe anume. Deci ființa umană are nevoie să fie încadrată într-un spațiu și condusă de un timp. Omul se definește și există prin spațiu și timp.  (Cristian Reznic, CRP II)

     Cristian Reznic