Raftul de sus (sau mici reflecții despre plagiat)
Hoțul de cărți idei
Fiecare dintre noi este diferit. Asta este ceea ne diferențiază unul de celălalt. Fiecare mișcare, cuvânt rostit sau gest desemnează o trăsătura componentă a personalității noastre. Cu alte cuvinte, suntem originali, atât fizic, cât și psihic. Natura s-a jucat în crearea noastră și deși biologia ne-a unit sub același termen OM, nu vor exista vreodată două persoane care să reacționeze la fel sub același stimul sau să-și manifeste sentimentele în același grad de intensitate.
Așa este și în cazul creării unei lucrări. Aceeași temă poate fi abordată din perspective diferite, argumentele utilizate nu sunt aceleași, iar modul de aranjare a ideilor este o oglindă a acelei persoane. Cu alte cuvinte, este imposibil să apară două cărți la fel, cu aceeași copertă, pe aceeași temă scrise de 2 autori diferiți din pură întâmplare. Nu poate fi decât un gând rău voitor la mijloc. Iar aici este punctul discuției, și anume hoțul de idei.
Un hoț de idei nu e ca un hoț obișnuit. Nu îl poți vedea și nu îl poți anticipa. De aceea, trebuie să fii mereu vigilent; cel mai rău e că nu știi dacă ți-a furat idea. Viclenia cu care este înzestrat disimulează actul ce contravine normelor și valorilor unei societăți sănătoase, prin nemenționarea sau menționarea sursei vag.
De unde a început totul?
Originea cuvântului poate fi găsită în latinescul plagium, care înseamnă răpirea sclavilor sau a copiilor. Plagiatorul (plagiarius) era un răpitor, un tâlhar, o acoperire pentru obiecte furate și o persoană care îi ajuta pe cei certați cu legea să se ascundă. În secolul I d.Hr., termenul a căpătat un alt înțeles, anume de furt literar datorită atitudinii luate de poetul latin, Marcus Valerius Martialis cu privire la recitarea de către alți poeți a creaților sale. Se subînțelege că a recurs la epigrame pentru combaterea fenomenului, invitându-i pe cei care îi răpeau prestigiul auctorial, fie să-i menționeze numele, fie să îi cumpere operele. Fiind o practică comună, specifică acelor vremuri, posesiunea asupra cuvintelor nu era un subiect prea des abordat, mai ales că mesajele nu erau fixate pe un suport.
Înainte de apariția tiparului, concepte precum auctorialitate și originalitate „nu apăruseră încă, deoarece formularea într-un mod original a unor idei cunoscute era mai apreciată decât exprimarea unor idei originale”. Scriitori și gânditori celebri precum Aristotel, Virgilius, Shakespeare, Montaigne au fost făptuitori ai plagiatului, însă nu au fost acuzați deoarece pentru mult timp, imitația, pastișa, compilația au fost metodele preferate de redactare a operelor scrise. Însă acest lucru nu putea duce la nesfârșit, iar așa cum spune Ovidius timpurile se schimbă și noi ne schimbăm odată cu ele. Introducerea tiparului a determinat dezvoltarea simțului proprietății asupra ideilor și a formei lor de exprimare într-o manieră atât de spontană, încât în 1557, se înființează The Stationers Company (Londra); scopul societății era de a urmări respectarea drepturilor autorilor, tipografilor și tipografilor-editori. Mai târziu, sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII‑lea, este dovedită folosirea prima oară în engleză a cuvintelor plagiarism şi plagiary. În perioada romantică, în secolul al XVIII-lea, au apărut primele legi ale dreptului de autor în Europa de Vest. Conceptul de autor și originalitate a fost impus ca valori culturale importante, opere artistice și literare au început să fie privite ca expresii ale personalității unice a fiecărui creator. De asemenea, își lasă amprenta în mediul științific, unde recunoașterea dreptului de autor al operei asigură consolidarea reputației persoanelor care au contribuit la avansarea cunoașterii.
Plagiatul și etica: apa și uleiul
Etica, după cum bine știm, este o ramură principală a filozofiei, a cărei preocupare vizează furnizarea răspunsurilor de ordin moral la întrebările: Ce este binele/răul? Cum trebuie să ne comportăm?, Ce trebuie să fac? sau, mai degrabă, Ce pot să știu despre ce trebuie să fac?
Există trei forme principale de comportament lipsit de etică în redactarea lucrărilor academice: falsificarea datelor cercetării, fabricarea lor, respectiv plagiatul. O altă formă a atitudinii imorale este ignorarea voită a argumentelor contrare tezei pe care o susținem și selectarea din bibliografie doar a argumentelor favorabile, asumarea, conștientă sau nu, a unor idei rezultate dintr-o dezbatere unde ele au fost sugerate aluziv sau complet de alte persoane, neglijarea mulțumirilor adresate tuturor celor ce ne-au făcut sugestii sau ne-au ajutat în vreun fel la realizarea unei lucrări sau a unui proiect de cercetare, asumarea de către peerreviewer a ideilor celor evaluați sau de către profesor a ideilor noi din lucrările studenților etc. Oricum ar fi, plagiatul este o lipsă de respect, atât asupra autorului, cât și asupra lucrărilor sale. Prin urmare, există legi cu privire la această faptă, unele dintre ele chiar foarte aspre; în cazul României, avem următoarele pedepse: răspunderea civilă: – achitarea unei despăgubiri de la 500 până la 500.000 lei pentru fiecare drept încălcat; – repararea prejudiciului moral; răspunderea contravențională: – achitarea unei amenzi de la 4.000 până la 12.500 lei; răspunderea penală: – achitarea unei amenzi de la 40.000 până la 500.000 lei; – exercitarea unei munci neremunerate în folosul comunității de la 180 la 240 de ore; – privarea de libertate de la 3 la 5 ani; – lichidarea persoanei juridice. Și totuși, plagiatul este utilizat în continuare…
Nu e necesar să ne gândim la ce tip de plagiat am recurs pentru că aici nu este vorba doar de cantitatea, ci și de calitatea lucrării din care am furat.
Vă propun un joc al imaginației: se presupune că dumneavoastră tocmai ați lansat o carte senzațională, best seller-ul anului, un roman căutat de regizorii de film pentru o ecranizare de excepție. Însă, ați aflat că o persoană, prin prisma eforturilor depuse de dumneavoastră, a dobândit o sumă de bani, care de fapt, trebuia să fie revendicată de adevăratul autor. Cum e? Sunt sigură că nu e un sentiment prea plăcut, luând în considerare originalitatea și onestitatea opiniilor expuse, alături de strădania de a le da o formă atractivă pentru a capta atenția publicului divers. Cu alte cuvinte, ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.
În timp, orice îndeletnicire specific umană evoluează, fie ea negativă sau pozitivă
Folosindu-se de cea mai puternică armă naturală a sa, rațiunea, omul a recurs la diverse mijloace pentru garantarea sa ca individ în marea junglă, numită viață. Astfel, recunoscut pentru complexitatea de care dispune în plan psihic, acesta a conștientizat că există și o cale mai ușoară, dar necinstită de a-și îmbogății starea materială. În cazul nostru, vorbim despre un adaos utilizat în crearea unei lucrări, în a cărei compoziție nu se regăsesc 100% materiale originale. Pentru a nu fi prins cu mâța-n sac, adaosul respectiv a fost mascat cu scopul de a fi greu de remarcat sau, în cel mai bun caz, să nu fie remarcat deloc.
Cum spune și vorba românului: nu-ți fura singur căciula
Ceea ce mi-a atras atenția și cred că și vouă este conceptul de autoplagiat, o enigmă destul de ciudată. Ce vrea să spună? Să-ți expui încă o dată ideile? Cum și în ce sens, dar mai important veșnicul DE CE?
În parametrii simpli, autoplagiatul constă în folosirea acelorași rezultate ale cercetărilor proprii de mai multe ori, fără a menționa acest lucru pentru a obține mai multe foloase distincte. Astfel, este realizată o înșelăciune: titlul de autor îl primești pentru mai multe creații, care, în fapt, era doar una și, totodată, te bucuri de beneficii pentru care trebuia să muncești în plus și cinstit. Metoda clasică folosită în rândul elevilor/ studenților este cea în care întrebuințează același eseu (opțional și cu titlul modificat) pentru a trece mai multe examene.
Poți încălca drepturile de proprietate intelectuală, dar nu înseamnă implicit că ai plagiat
Oricât de imposibil ar suna, acest lucru este adevărat. Un exemplu concret pentru a vă scoate din starea de confuzie generată încă din titlu este acesta: poți plagia o carte mai veche de 70 de ani, care a intrat în domeniul public fără a te atinge de aceste drepturi. Următorul pas este de a aplica sau încălca legislația privind dreptul de proprietate intelectuală fără a comite plagiat, (a moșteni, a vinde etc. dreptul de proprietate intelectuală nu are nimic de-a face cu plagiatul). La fel, poți scana ilegal o carte și s-o plasezi pe internet, poți folosi fotografii fără să plătești drepturi de autor, toate acestea sunt încălcări ale dreptului de proprietate intelectuală care nu au legătură cu plagiatul.
Legea nr. 8/1996 stabilește cadrul juridic în România privind dreptul de autor și drepturile conexe. Legea prevede ca autorul unei opere (literară, artistică, muzicală etc.) să dețină dreptul asupra respectivei opere pe toată durata vieții sale plus încă 70 de ani. Drepturile de autor se moștenesc de către urmașii legali ai autorului. În cazul operelor realizate prin colaborarea mai multor autori, drepturile de autor expiră la 70 de ani de la moartea ultimului dintre aceștia. În cazul operelor publicate sub pseudonim sau anonim, dreptul de autor durează 70 de ani de la publicarea respectivei opere. Legea se aplică și pentru operele create înainte de publicarea legii. În cazul programelor pe calculator, termenul este de 50 de ani în loc de 70. Dreptul de autor are rolul de a proteja creatorul și operele lui prin ansamblul prerogativelor oferite acestora: de a le reproduce, distribui, executa, afișa ca rezultat al muncii creative depuse.
După faptă și răsplată
Mulți care au îndrăznit să folosească plagiatul, nu doar că ,,s-au bucurat” de atenție din partea publicului, dar au și suportat consecințe; într-atât de rău e văzut, încât acuzații de această faptă pot petrece chiar și 5 ani în închisoare. Însă, până acolo, există pedepse mai ușoare, ce se aplică și în funcție de situație. De exemplu, studenții pot fi exmatriculați sau picați la un curs, iar în ceea ce privește angajații, aceștia pot rămâne fără locul de muncă.
Putem observa, așadar, că pedepsele sunt și concepute în așa fel încât să te gândești de 2 ori dacă se merită să mai fi prins cu mâța-n sac ori să-ți pui mintea la contribuție pentru a crea ceva original. După părerea mea, originalitatea va fi mereu superioară în comparativ cu o mentalitate care e într-o neîncetată căutare de răspunsuri deja formulate și a cărei perspective nu au reușit încă să evadeze din cutie, să cunoască noi orizonturi. Ideile altora ar trebui văzute ca o hrană pentru inspirație, un ajutor în ale probării propriilor opinii, nu o sursă de care să abuzăm fără scrupule.
Ai o minte extraordinară care abia așteaptă să creați împreună! (Diana Maria Poenaru, CRP, III)
Diana Maria Poenaru
