Oglinda drumului. Călătoria din exterior în interior

La început, nu se gândea că pământul, care i se părea rece și străin, care îl îndepărta și de care îi era frică, va deveni atât de familiar. La început pământul avea fața necunoscutului, iar el era ca un copil mic, făcând primii pași către o lume nouă, unde putea să se prăbușească în orice moment. Simțea că pământul îl refuză, că blocurile noi și străzile care îi adânceau frica îl priveau ca pe un străin. Era deci străin, străin pentru toți și devenise străin și pentru sine. Acea lume nu îi aparținea.

Însă, treptat, a început să simtă că aerul aspru și gol devenea primitor, că începea să se identifice cu necunoscutul și că acel copil neputincios, ce putea cădea oricând, a prins curaj și stă acum neclintit. Valea, cândva apăsătoare și care îi consuma întreaga energie, drumul lung spre universitate, unde spera să-și găsească răspunsurile, păreau un test constant al răbdării sale. Fiecare piatră, fiecare curbă, fiecare zgomot îi accentuau oboseala. Și cu toate acestea, conserva acea oboseală într-o stare de așteptare, ca și cum viața se petrecea dincolo de el, iar el era închis într-o celulă invizibilă, suspendat între dorințe și neputințe. Oboseala lui nu era doar fizică, ci una existențială. Simțea că se lupta nu doar cu drumul, ci cu sensul însuși al existenței sale.

Acum, când privește în urmă, nimic din ceea ce i se părea greu, trist sau sumbru nu mai avea aceleași nuanțe. Valea s-a micșorat, distanțele s-au apropiat, iar ceea ce odată i se părea apăsător s-a transformat într-un drum care l-a format, unul care a căpătat sens și culoare. E ca și cum viața lui, încet și în tăcere, s-ar fi îmbogățit cu noi perspective, iar drumul care altădată îl obosea, acum îl transformă. Însăși existența a căpătat un adevăr incontestabil – adevărul schimbării, o schimbare mentală și spirituală. Nu încercase să creeze un drum către ceva în viață; drumul era deja creat, și trebuia doar să-l descopere. Să confirme, pentru ultima dată, că a făcut o alegere corectă.

Această schimbare nu s-a întâmplat peste noapte, ci a fost un proces lent, aproape imperceptibil, dar inevitabil. Schimbarea a venit din el, nu din lume. Lumea a rămas aceeași, cu dealurile ei, cu drumurile șerpuite și pietroase, cu zilele ploioase și însorite. S-a schimbat modul său de a o percepe. A început să vadă în acest peisaj al cotidianului, care cândva i se părea copleșitor, un loc al devenirii, al transformării. Un loc plin de istorii tragice și momente frumoase, un loc de revoltă ce se transpune în scris. Fiecare pas, fiecare răsărit de soare, fiecare respirație a devenit o parte dintr-un proces mai mare. Un proces în care se regăsește pe sine.

Ceea ce înainte i se părea un efort titanic, acum părea natural, aproape necesar. Ca și cum drumurile lungi, înălțările și coborârile nu erau altceva decât o reflecție a propriei sale călătorii interioare, a înțelegerii ce este cu adevărat viața dintr-o perspectivă matură. Iar drumul spre universitate, cu toate obstacolele lui, l-a învățat răbdarea, acceptarea și, mai presus de toate, adaptarea la schimbare.

Schimbarea nu este un act voluntar, ci o reacție la ceea ce se întâmplă în lume, la experiențele trăite prin revolte nenumărate, când ar fi vrut să arunce ceva în mulțime sau să bată cu pumnii în masă. Însă ceea ce îl surprinde cel mai mult nu este schimbarea lumii din jurul său, ci schimbarea percepției asupra lumii. Lumea rămâne aceeași, cu toate defectele ei, cu toate neajunsurile, și totuși sinele nu rămâne același. El se schimbă. Depinde de situații în ce direcție. Dar lumea rămâne aceeași, de obicei nepăsătoare.

Poate că, în adâncul nostru, suntem predispuși să vedem lumea într-o manieră rigidă, să o împărțim în alb și negru, în bine și rău, în ușor și greu. Dar, pe măsură ce creștem, pe măsură ce experiențele ne modelează, descoperim că această lume a extremelor este doar o iluzie, un reflex al fricilor noastre. Viața, în esența ei, este un amestec continuu de nuanțe, o paletă de culori pe care doar timpul o poate revela în toată complexitatea ei.

O lume nouă nu înseamnă neapărat un alt loc sau alte circumstanțe, ci o nouă perspectivă asupra aceleiași realități. Lumea nu se schimbă pentru noi; noi ne schimbăm pentru ea. Învățăm să o vedem altfel, să o simțim altfel și, în acest proces de adaptare, ne reconstruim sinele.

Este fascinant cum un drum, care odată părea atât de sumbru și opac, poate deveni o cărare către o lume nouă – o lume în continuă dezvoltare pentru sinele său, pentru acea parte din el care este într-o perpetuă căutare. Lumea exterioară, cu toate provocările și dificultățile ei, a devenit o oglindă a lumii sale interioare. A devenit revolta pentru care luptă și își scrijelește sinele prin slove, până la sânge.

Ceea ce înainte era un efort, acum este o oportunitate. Ceea ce înainte îl speria, acum îl fascinează. Această lume îl schimbă. Și, în tăcere, el schimbă lumea. (Cristian Reznic, CRP III)