O parte dintr-o poveste

Cea mai frumoasă parte a vieții este procesul de cunoaștere a propriei persoane, și cred acum, că nu voi ajunge niciodată să știu cine sunt cu adevărat. Aș putea fi chiar de aceeași părere cu Oscar Wilde care preciza cândva că numai omul superficial poate susține că se cunoaște pe sine. 

Încă de când îmi amintesc de mine, îmi place să scriu, și nu o fac pentru a dovedi ceva, și nici nu mă consider bună la asta, e doar modul meu de a mă exprima și de a mă confrunta cu emoțiile cărora nu reușesc să le fac față altfel.

Lumea nu mai pare să fie așa cum era, sau poate noi nu suntem cum am fost cândva. Poate soarele emană aceeași căldură, dar avem noi acum carnea prea groasă ca să o simțim. Poate că luna e la fel de frumoasă, dar nu mai știm cum să o privim.

Fiecare om are povestea sa. Unii mai tragică, alții parcă trăiesc o fantezie. Se spune că toate se întâmplă la timpul lor și că noi, ca oameni, suntem în definitiv tot ceea ce trăim. Ce trăim aici și acum, fără a fi speriați de incertitudinea asta a viitorului sau fantomele trecutului.  Se spune că suntem alcătuiți spiritual din toate bucățile de oameni pe care îi întâlnim, furăm expresii, gesturi, vise și chiar dorințe, fără să ne dăm seama. De aceea poate creștinismul ne consideră pe noi, ca întreg, o unitate. Poate pentru că toți pornim  și ajungem în același punct, în profund, în esență, suntem unul și același. Ne apropiem ca niște piese de puzzle care sunt aproape perfecte, sau care se conectează având marginile potrivite, însă imaginea, nu are sens, nu sunt piesele menite să fie.  E fascinantă viața asta, are atât de multe întorsături că nu ai cum să nu rămâi surprins uneori. Când am terminat liceul, acum doi ani, nu m-aș fi așteptat să ajung la facultate, și totuși am ajuns, după ce am trăit o viață care parcă nu era a mea. Aș putea spune că m-am simțit ca Gregor, gândacul lui Kafka.

Obișnuiam să fiu atât de speriată de schimbare, de parcă locul în care eram, era mai bun decât cel în care urma să ajung. Și totuși are așa o frumusețe incertitudinea asta a vieții că-ți lasă parcă un ecou să-ți urle în tâmple copil nebun, trăiește!

Tema, ar fi să-i răspund întrebării De ce ai ales CRP? Și deși poate motivul în sine e puțin neclar, am ales CRP nu pentru job, nu pentru o carieră, ci pentru a mă provoca pe mine. Pentru a ajunge in mediul studenției, pentru a mă împinge pe mine de la spate să gândesc mai clar, mai departe. Să-mi dau voie, să cred că pot mai mult. Am ales facultatea pentru că simt un oarecare potențial în mine, pe care încă nu am idee cum să-l valorific. M-am bazat pe ideea pe care mă bazez în continuare, că voi afla pe parcurs, o oarecare destinație spre care vreau să mă îndrept. Și mă și fascinează oamenii. Dar mă și sperie.

Las, mai jos, o idee despre cum văd eu lumea, de pe o bancă din mijlocul orașului.

(25 martie 2025)

Aleg vise, cu ochii deschiși către sine. Clipe poate pierdute, sau cine știe, poate prea tinere. Rânduri de roți ce cară zâmbete, sau suspine, priviri și expresii, unele goale, altele pline. Gânduri, judecăți și critici, să nu mai vorbim despre vicii. Dependențe, consum și iluzii, totuși vise. Ne prindem de oare ce crede, oare ce gândește, dar tu? Tu ce crezi? Te mai întrebi vreodată, tu ce gândești de fapt?

Când te pierzi printre rânduri, fum de țigară și zgomot, unde fuge gândul? Către ce meleaguri fermecate din copilărie îți aleargă sufletul?

În fața mea piatră, fier și mișcare. Verdeață, pământ, și din când în când o floare. În spatele meu, o fantomă a timpului, a tinereții, riduri crestate în fețele oamenilor ce o viață întreagă s-au tot întrebat oare ce o fi mâine? Acum, sparg rutine sau creează unele mai puțin triste. Evadează din casa în care au investit o viață, să treacă ziua pe bancă, mai jucând o tablă.

Aceeași zi poate la nesfârșit. Anotimp după anotimp ne așteaptă pe toți același sfârșit. Căutăm să ne alinăm cu raze de soare, cu lumină și viață, dar dacă am murit de mult, ce mai caut în față?

Ne mințim că nu va fi la fel, că vom trage mai tare. Că ne vom duce părinții pe iaht, în castele, într-o lume mai vie, și fără probleme. Vrem să schimbăm lumea și totuși alegem să rămânem la fel, de parcă magia va întrerupe furtuna, dar privesc cerul și e întunecat, vântul e rece, îl simt apăsat. Mă scufund cu trupul în banca de lemn, și îmi fură privirea orice claxon insistent. E gri totul, văd cum ne înghite orașul fierbinte, mi-e dor să mai văd o doamnă pe stradă, să zâmbească cu mulțumire că a ieșit din casă. Dar nu mai văd, nu am văzut de mult, oare au fost ele și nu am fost eu?

Trece o doamnă cu batic gros pe cap, cu cizme plătite din cine știe câte pensii? Cu o gecuță atât de subțire și, Doamne, văd atât de mulți ani la ea în privire. Pavele călcate, de mulți pași grăbiți, de prunci, de mame, de oameni pe drum. Oare câte povești au auzit aceste blocuri?

Visez și continui să cred în oameni, fără să pun filtre și măști de ceară. Încerc constant să tot găsesc răspunsuri, la miile de întrebări ce-mi tot seceră mintea. Dar poate uneori e suficient să nu găsești răspuns, ci însăși întrebarea să-ți fie răspunsul.  (Ionela-Andreea Moscaliuc CRP I)

Foto generică – Pixabay