O depresie la pachet, vă rog!
„Depresia este boală de la oraș”, „sunt în depresie cei fără ocupație”, „care depresie? doar te alinți!”.
Sunt doar câteva replici servite de către nişte indivizi foarte săraci intelectual, care nu fac altceva decât să transmită un semnal uriaş de inconștiență şi egoism.
Să spui cuiva că „suferă din prea mult bine” este o dovadă de invidie, o invidie care orbește și care nu-ți permite să vezi mai departe de vila, mașina și hainele unui om care se plânge de anxietate și depresie.
Care o fi cauza principală care provoacă această inconștiență colectivă? Simplu! Lipsa de educație.
Într-o lume în care doar durerea de stomac, de cap și febra sunt băgate în seamă și sunt considerate „amenințări reale”, depresia și anxietatea sunt agățate-n cui alături de „mie nu-mi place ciorba” și “vreau bluza aia acum!”. Aceste tulburări sunt îndepărtate de tot ce percepe societatea ca fiind periculos, departe de acele afecțiuni și boli considerate serioase, fiind aruncate diagnostice penibile precum „e de la prostiile pe care le vede pe internet”. Vă întrebați câți dintre acei oameni aruncați într-o plasă plină de stereotipuri suferă de atacuri de panică, nu pot să se accepte pur și simplu, evită cât mai mult oglinda și se desconsideră profund?
Este trist să judeci în secolul 21, dar și mai trist este să desconsideri și să judeci un om din cauza propriilor tale limitări intelectuale.
Nu sunt psiholog, nu sunt vreun filosof sau vreun profesor, dar ceea ce pot să vă spun ferm este faptul că oamenii suferă. Unii se exteriorizează și plâng pentru dizabilitatea pe care o au, pentru moartea unui om drag. Alții suferă urând acele câteva kilograme în plus sau acele câteva kilograme lipsă, care nu le permit să depășească acea barieră și să se iubească pe sine. Plâng pentru acneea, alunițele, statura și dantura pe care o au, culoarea pielii, pentru statutul social și pentru discriminare, unii suferă din iubire sau pentru o simplă insuficiență de emoții. Ca om ai nevoie să simți ceva, asta te face, la urma urmei, viu și uman.
Fiecare suferință își are propria coloană sonoră, propriile versuri și ritm. Dacă suferința ta are un ritm mai lent sau mai rapid decât a mea, asta nu o face mai nesemnificativă. Doar că, mulți dintre noi nu reușim să ținem pasul cu problema care ne macină, ajungând să fim depășiți de aceasta și înghițiți într-o bulă care pare că nu se va dezumfla prea curând. Astfel, te trezești plângând fără motiv, ascultând doar muzică tristă în căști, căutând mai multe filme dramatice ca un pretext al tristeții tale, ajungi să îmbraci haine care nu te definesc, să aplici mai mult machiaj decât obișnuiai să o faci, să mănânci cu forța sau să te înfometezi, ajungi un intrus în propria viață, un individ care se privește în oglindă și nu se mai recunoaște.
Se spune că nefericirea este o alegere, precum este și fericirea. Dar cine poate face alegeri raționale când înoată în atâtea gânduri vicioase și întrebări aparent fără răspuns? Se poate numi o persoană coerentă și stabilă emoțional când propria reflexie în oglindă provoacă repulsie și dezgust?
Precum am spus, unii își descarcă starea proastă plângând și vorbind cu cineva, iar alții pur și simplu plutesc împletind la nesfârșit un lanț de lacrimi nevărsate și cuvinte nerostite. Să nu-ți fie frică de ceea ce ai puterea să scoți pe gură, ci de ceea ce se încătușează pe vârful limbii și nu te lasă să-ți înfrunți fricile și insecuritățile. Inconștient ajungi să te autosabotezi și să contribui în mod activ la propria-ți nefericire.
Nu este o rușine să mergi la psiholog, nu este o rușine să recunoști că ai o problemă. Rușine e să te neglijezi în dorința de a te conforma la standarde superficiale și de a pune pe primul loc aprobarea și validarea din partea altora, nu propria satisfacție. (Sabrina Vacari, CRP, II)
Foto generică – pixabay
Sabrina Vacari
