Nicolae Labiș: Geniul etern tânăr

Acum câteva zile am reascultat, absolut întâmplător, pentru că făcea parte din coloana sonoră a unui film pe care îl vizionam, ,,Valurile Dunării” de Iosif Ivanovici. Mi-am amintit de vocea pătrunzătoare a Ioanei Radu, pe aceleași acorduri, așa că mi-am petrecut întreaga după-amiază în casă, cu fundalul dominat la nesfârșit de versurile “Barca pe valuri plutește ușor…”. Fiind învăluită de o nostalgie a unei vieți pe care încă nu am trăit-o, mi-am spus: „E al naibii de frumos să simți că trăiești”. Aceste cuvinte mi-au trecut prin minte ca o completare a întregului monolog interior pe care l-am avut în acea după-amiază cu privire la destinul tragic al poetului Nicolae Labiș, a cărui casă memorială, din Mălini, am vizitat-o din nou, după zece ani.

M-a întâmpinat el, sub chipul sculptat în bustul din curtea mare vegheată de brazii și mălinii înalți. Doar cântecul păsărilor acompania acest tablou completat de casa tradițională, moldovenească, din spatele curții. Acum 67 de ani, în agonia morții, Labiș le-a spus prietenilor săi ,,Știți, acum simt o dragoste nebună de viață. E al naibii de frumos să simți că trăiești.”  Avea 21 de ani iar în urma sa a lăsat o operă atât de impresionantă, încât criticul literar Eugen Simion l-a numit “buzduganul unei generații”.  Un tânăr cu aspirații revoluționare, conștient de faptul că timpurile în care s-a născut nu erau favorabile pentru cei cu spiritul liber. Se cunoaște prea bine faptul că Nicolae Labiș își exprima opiniile anticomuniste și că participa la întruniri unde discuta aspecte politice. Însă nu despre politică vreau sa scriu aici. Căci indiferent dacă s-a întâmplat din cauza credințelor sale sau doar și-a urmat soarta, viața lui a fost scurtată oricum.

Cuvintele lui mi-au rămas în memorie ca un val care se întoarce ori de câte ori cad pe gânduri. Poate pentru că am 21 de ani și, inconștient, îmi trag mănușile de piele maronii pe mâini și paltonul lung negru pe umeri, așa cum obișnuia el să se îmbrace. Îmi imaginez viața pe care un tânăr cu un suflet boem, de vârsta mea, o avea într-un București al anilor ’50, care clocotea de comuniștii a căror ascensiune era în floare.  Constrâns, invidiat, urmărit și adorat totodată, cutreierând străzile vechi și recitându-l cu ardoare pe Eminescu în timp ce stătea la un pahar de tărie cu intelectualii vremii. Ca, mai apoi, să se îndrepte către locuința sa, singur și amețit prin negura nopții,  repetându-și în gând ,, Fii dârz și luptă, Nicolae!” în timp ce își amintea de pădurea și dealurile de acasă. Poate mă gândesc la el și pentru că avem aceeași comună natală, a cărei locuri le-a descris în scrierile sale cu o dragoste imensă, pe care o simt și eu pentru acest loc: „Iubesc locurile pe care odinioară le-am umplut eu și cei ce-mi erau dragi sau urâți, colbul pe care l-am frământat sub tălpi, cerul, pământul, copacii și toate cele dimprejur pe care le-am văzut, le-am simțit, diluați în ele și totuși atât de închegați. Acum, când sunt singur și sufletul meu, topit în toate, e singur, iubesc tot atâta locurile pe care le-am umplut odinioară.” Nicolae Labiș – însemnare pe coperta unui caiet.

Un lucru este cert, spiritul lui continuă să dăinuiască prin arta pe care ne-a oferit-o, în ciuda timpului și schimbărilor care își lasă, inevitabil, amprenta.

<O parte din noi ne-am învins

Greșeala, minciuna și groaza,

Dar e drum, mai e drum necuprins

Până-n zarea ce-și leagănă oaza.

Generații secate se sting,

Tinerii râd către stelele reci.

Cine-și va pierde credința-n izbândă

Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupu-i să moară?

Cine-o să-și lepede inima-n colb

Insuportabil de mare povară?

Ca un vânt rău, ori ca o insultă

Întrebarea prin rânduri trecu.

Ascultă, ascultă, ascultă!

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu! (Nicolae Labis, ,,Noi, nu’’)

(Alexandra Rusu, CRP II)

              Alexandra Rusu