Niciodată nu-s suficiente cărți

Mereu mi-au plăcut cărțile, s-au integrat într-un mod organic în rutina mea și au pus monopol asupra intereselor mele pentru foarte mult timp.

Deși am tot felul de perioade în care îmi iau pauze de lectură nepermis de lungi și poate devin neproductivă, abandonând ritualul meu nocturn, revin mereu cu noi achiziții și le las la dospit în biblioteca mea improvizată. Am în schimb și niște perioade pe care le numesc crize de lectură, când citesc în mod accelerat și mă trezesc cu zorii care-mi bat în geam.

Citesc doar seara, ziua mi se pare că ar fi o aroganță din partea mea să stau cu o carte în mână.

Crescând într-o zonă rurală, în care raportarea la lectură este una destul de superficială, această activitate este deseori asociată cu lenevirea. Procesul de culturalizare prin lectură este deseori umbrit de activitățile considerate mult mai eficiente în provincie, adică curățenie, făcut mâncare, treburi de-ale casei, să le spun așa.

Am început prin lecturarea a câtorva cărți cu caracter religios, am continuat cu lecturile obligatorii pentru școală, mă delectam apoi cu diverse romane de aventură și clasicele romane de dragoste din literatura universală, pe care le împrumutam de la bibliotecă. Surorile Brontë mi-au stârnit interesul, Jane Austen, Charles Dickens, Oscar Wilde și alți scriitori care au marcat literatura universală.

Lucrurile s-au schimbat, însă, când am primit o carte cadou, de la verișoara mea. Acea carte a fost „Sub aceeași stea” scrisă de  John Green. Lecturând-o, am simțit cum crește în mine interesul pentru romanele contemporane și cum scade timpul acordat literaturii clasice și producțiilor cinematografice.

Aşa a început marea mea obsesie de a cumpăra lunar măcar trei-patru cărți, abandonând pentru o lungă perioadă de timp biblioteca. Banii de buzunar pe care-i primeam săptămânal, pentru gustări și naveta zilnică spre liceu, erau cheltuiți sistematic la sfârșit de lună. Îmi jertfeam deci masa de prânz timp de o lună, economisind bani pentru lista mea lungă de cărți, pe care o completam imediat cu noi titluri, chiar dacă mă aştepta deja o comandă cu alte zece exemplare.

Inițial, eram cam neinformată în ceea ce ține de gestionarea banilor și alegerea rațională a librăriilor de unde aș putea comanda cărți. Astfel, deseori mă trezeam că plăteam pentru o carte dublu.

După ce mi-am identificat sursa perfectă, ajungeam să comand câte zece cărți, pentru a dispune de gratuitatea livrării. Iar în momentul în care le-am numărat și am realizat că am cumpărat peste o sută de cărți, am înţeles că, practic, asta e investiţia mea de o viaţă.

La orice sărbătoare solicitam strict cărți drept cadou, iar răspunsul meu la orice era „o carte bună”.

Aud vorbindu-se destul de frecvent despre schimbarea percepției asupra vieții și a dezvoltării prin lectură, totuși vreau să vă vorbesc și despre partea nocivă a literaturii romantice cu caracter comercial, în cazul meu.

Mereu am fost o fire mai emotivă, naivă chiar, iar un roman de dragoste citit de o persoană sensibilă și ușor de influențat, nu face altceva decât să intensifice slăbiciunile și să deplaseze cititorul extrem de departe de realitate. Aveam vreo 13 ani și plângeam la romane de dragoste, visam la acele iubiri și trăiam în drama mea imaginară, ceea ce, privind retrospectiv, mi se pare penibil.

Mi-am clădit în minte niște castele de nisip care ulterior au fost dărâmate de valurile realității.

Eram un copil credul, care pusese din greșeală mâna pe o fabrică de bani, nu pe literatură adevărată.

Nu pot să judec copilul  care am fost, aveam oarecum nevoie și de această latură mai siropoasă, totuși, cu timpul, am ajuns să evit cu disperare romanele de dragoste. Există multe cărți pe care poate regret că le-am citit, romane care erau gândite strict cu scopul de a vinde și care nu te lasă cu nimic, un fel de telenovele ieftine.

Totuși, există probabilitatea ca anume aceste eșecuri literare m-au învățat să apreciez o carte cu adevărat bună. Unul dintre puținele romane de dragoste pe care le-aș reciti este „Invitație la vals”, dar și alte câteva romane scrise de Mihail Drumeș. Pot afirma cu tărie că aceste cărți niciodată nu m-au agasat cu amor disperat și exagerat de incompatibil cu realitatea. Acest scriitor român a știut cum să balanseze perfect romantismul și duritatea vieții reale, romanele lui sunt un cumul de simțiri, cărți pe care le sorbeam până la  ora patru dimineața și  pe care le recomandam tuturor.

Deci, am ajuns să-mi culturalizez jumătate de sat, aruncând cu recomandări de lectură în toate părțile.

În naivitatea mea, ofeream cărţi cu împrumut destul de frecvent, până când mi-am învățat lecția. Cărțile înseamnă extrem de mult pentru mine, tot ce îmi aparține în totalitate mie, ceva intim, personal, investiția mea, iar în momentul în care le primeam deteriorate se frângea ceva în mine. Așa am decis să nu mai dau cărți cu împrumut, cu unele excepții.

Aceste excepții sunt persoanele apropiate, pe care le-am exasperat cu rezumate și analize ale lecturilor mele recente. Acesta este metoda mea de a pătrunde în esență și de a percepe conținutul unei cărți, povestind-o și expunându-mi verbal un fel de recenzie însoțită de milioane de detalii, în dependență de cât entuziasm îmi trezește romanul respectiv. Nu pot spune că preferințele mele erau mereu compatibile cu cele ale amicilor mei, dar e absolut normal să avem predilecții diferite. Ar fi chiar plictisitor ca toți oamenii să dețină aceleași interese. Ar exista uriașul risc de a stagna și de a crea o limitare culturală. Cunoscând oameni, asta faci, îți permiți să vezi mai departe de propria sufragerie, mai departe de muzica pe care o asculți de obicei, mai departe de meniul tău clasic și mai departe de intersele tale care la un moment dat te-ar putea îngropa în monotonie. Ca individ în continuă dezvoltare, cunoașterea este un element vital în hrănirea propriei tale personalități.

Oamenii se schimbă cunoscând alți oameni. Nu vreau să-mi imaginez cât de mult m-am schimbat eu și preferințele mele. De la drame și romane lacrimogene, muzică cât mai tristă și depresii artificiale, la aproape femeia de azi care insuflă sentimente opuse.

Înțeleg acum cât de mult contează omul cunoscut la momentul potrivit.

Am crescut, am evoluat, am devenit atât de diferită, ceea ce mă bucură și mă înspăimântă în același timp. Citesc și cumpăr doar romane polițiste și cât mai cinice cu putință, cât mai mult sânge și tragedie.

Sunt înfricoșată de finalurile monotone și previzibile, cred că sunt coșmarul oricărui scriitor, zodia fecioară, deci un critic profesionist. Pe lângă faptul că sunt destul de capricioasă la cărți, la fel de capricioasă sunt și la filme. Ador să citesc cărți nonconformiste, stranii, aberante, care trezesc emoții.

Râvnesc orice tip de emoție, fug de indiferență și pasivitate. Dacă râd, plâng, gesticulez, par îngrozită sau extrem de fericită, atunci cartea e bună. Însă, dacă ajung la jumătatea cărții și eu deja am intuit finalul, lectura mi-e compromisă. Pentru că am un soi de scenarită și exces de imaginație, programez minim trei posibile finaluri pentru cărțile pe care le citesc, iar dacă autorul mă surprinde, atunci m-a câștigat.

Totuși, nu pot să-mi explic de ce urăsc atât de mult cărțile de dezvoltare personală, deși am citit și cărți istorice, autobiografii, cărți umoristice, horror, romantice, polițiste și thriller, am o antipatie profundă pentru cărțile de tip life style.

Să fiu sinceră, nu mi-aș cumpăra niciodată o carte de dezvoltare personală, nu m-aș forța s-o citesc, nu mi-aș lipi citate motivaționale pe pereți și nu aș investi niciodată într-un șir de sfaturi care îți arată cum să-ți trăiești viața.

Nu ezitați să experimentați în lecturile voastre, dacă mie nu-mi place ceva și nu rezonez cu un concept asta nu înseamnă că tu vei crede la fel. Preferințele nu se discută.

Cărțile sunt universuri care chiar merită să fie explorate. Cărțile sunt momente, emoții, senzații, trăiri care nu-ți aparțin mereu, dar care-ți permit acel schimb de substanță și energii cu protagoniștii acelor universuri. E important să știi a sta de vorbă cu o carte, e important să știi s-o lași să ți se dezvăluie în cea mai intimă formă.

E frumos să devii confidentul unei creații fictive (de cele mai multe ori), e frumos să stai lipit de canapea și să călătorești cu mintea și sufletul acolo unde îți dictează acele foi pline de sens și culoare. (Sabrina Vacari, CRP, II)

Foto generică – pixabay 

 

                 Sabrina Vacari