Morala și valorile morale în pilda Întoarcerea fiului risipitor

Ce este morala și de ce avem nevoie de ea?

Morala este un sistem de reguli sau norme de bună conviețuire a oamenilor, în relațiile individuale sau în raport cu societatea. O conduită morală este cea care respectă anumite reguli, precum: să faci bine; să fii corect; să fii cinstit; să pui interesul public în fața celui individual. Acest act de conduită poate fi apreciat ca moral atunci când se îndeplinește norma privind buna conviețuire umană, adică trebuie să fii bun și echitabil, să nu produci prejudicii de nici un fel celor din jur, din contra să-i ajuți. Acest act de conduită poate ajunge să fie și imoral, în momentul când se încalcă normele etice și se trece pragul limitei de bun augur.

Scopul principal al moralei este realizarea binelui colectiv și a celui individual. Morala din punct de vedere al sistemului de reguli interumane, are ca finalitate obținerea  binelui și evitarea răului. Un om moral își croiește calea comportamentală spre a face un bine, în timp ce un om imoral își croiește calea comportamentală spre a face rău.

Morala poate fi perfectă și imperfectă. Dacă un om face un bine sau respectă anumite norme morale, nu din datorie, ci din plăcere, atunci putem spune cu certitudine că este o morală finită, adică perfectă. Însă, dacă un om face un bine sau respectă anumite norme morale din datorie sau dintr-o convingere, atunci ne situăm în fața unei morale imperfecte. Totuși o morală imperfectă poate devine perfectă, prin simplul fapt că comportamentul moral al persoanei se poate schimba, poate lua o nouă formă. Un om imoral se poate metamorfoza în unul moral, viața fiind declanșatorul principal al acestui lucru. Momentele grele ale vieții poate schimba omul către o cale morală mai bună. Spunea Nietzsche în cartea Dincolo de bine și de rău că: A ne rușina de propria imoralitate: iată una din treptele scării la al cărei capăt ne e rușine până și de propria noastră moralitate.

De ce avem nevoie de morală? Ca să nu ne prăbușim în neant? În neantul cui? Al propriei noastre denaturări? Avem nevoie de morală pentru a ne pocăi, nu în fața Domnului, ci în fața noastră. Noi cu noi mai întâi. Pentru că avem nevoie să ne cunoaștem. Suntem răi și facem rău pentru că nu ne cunoaștem. Cum putem să ne supunem unor norme morale când nici nu știm cine suntem? Dacă vrem bine, binele trebuie să înceapă de la noi.

 

În aceeași carte Nietzsche spune: Este îngrozitor să mori de sete în mijlocul mării. Chiar trebuie să puneți atâta sare în adevărul vostru, încât el nici măcar să nu vă mai stingă setea? Nu vom ajunge niciodată în mijlocul mării, suntem încă la mal și atingem marea cu mâinile. Chiar dacă am ajunge să fim în largul mării ne-am scufunda, deoarece e prea multă ură și invidie în noi, ceea ce ne trage la fund, ne face să ne simțim confortabil la mal. Dar dacă am fi mai buni, mai omenoși și am construi un eu moral, nu cumva nu ne-am mai îneca, nu cumva adevărul va fi mai binevoitor și malul numai o ancoră ridicată?

Morala include două dimensiuni:

1. dimensiune exterioară/obiectivă – exigențele grupului și ale societății față de indivizi (pentru a exista o ordine socială, bazată pe cooperarea indivizilor în respectarea unui sistem de valori, norme și principii morale);
2. una interioară/subiectivă – asimilarea și interiorizarea normelor, valorilor și principiilor, asumarea acestora ca model de conduită, în vederea unei integrări optime în societate.

Dimensiunea exterioară este dimensiunea care se referă la partea colectivă, a societății, pentru o bună funcționare este nevoie de anumite reguli morale, care să structureze indivizii într-o societate cooperantă, bazată pe buna înțelegere. Dacă nu ar exista o astfel de dimensiune exterioară s-ar produce un haos total, oamenii ar fi brutali unii față de alții, s-ar crea un dezechilibru între rău și bine.

Dimensiunea interioară ține de individ. Fiecare om are un propriu cod moral după care se conduce, totuși, uneori comportamentul deviază de la anumite norme. Conștiința este cea care ne ghidează în ce este bine să facem și să nu facem, o conștiință morală construită atât din plan individual propriu, cât și din plan colectiv. Pe plan individual conștiința se construiește din cultura noastră, din bagajul intelectual pe care îl posedăm, din trăirile și experiențele vieții. Conștiința colectivă este cea care se construiește din cutumele societății din care facem parte.

Morala răspunde la următoarele întrebări:

1. Care din acțiuni sunt bune și care sunt rele?
2. Care este scopul suprem al acțiunilor mele?
3. Ce trebuie să fac?

Când facem o anumită acțiune trebuie să avem în vedere aceste întrebări, ca prin urmare să nu devenim jertfe ale conștiinței noatre false și apoi să ne mustrăm pentru ceea ce am făcut.

 

Valorile morale în pilda Întoarcerea fiului risipitor

 

În Luca 15, 11-32, descoperim poate una din cea mai profundă lucrare din Biblie, care are la bază ideea moralei și a valorilor morale. Pilda este următoare:

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Citind pilda ajungem să descoperim elemente morale importante care ne fac să ne gândim și asupra sinelui nostru. Pilda ne înfățișează bunătatea tatălui, starea de decădere a fiului cel mic, invidia fiului cel mare; valorile morale ca: iertarea, bunătatea, smerenia, iubirea, datoria, și obligația morală.

Lucrarea dată este reprezentarea conștientizării și a schimbării. Pentru tată nu conta că fiul și-a pierdut averea, ci că a înțeles elementul pocăinței, a îndreptării morale. Chiar dacă facem un lucru rău este bine să știm cum să-l îndreptăm, doar în acel moment lucrul rău pe care l-am făcut nu contează, contează momentul când am reușit să ne deșteptăm: […] căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Tatăl este un model fidel a imaginii cum ar trebui să fim, iertători și buni. Orice om merită o a doua șansă, iar dacă nici din șansa oferită nu se corectează, atunci problema e în noi, pentru că am crezut în ceea ce s-a adeverit a fi fals. Chiar dacă nu-l vom putea ierta pe acel om, să fim bun cu el. Bunătatea este cea mai bună mustrare de conștiință, pentru că apare elementul de conștientizare a greșelii și a rușinii că nu poți repara lucrurile.

Putem opera în cazul nostru la filosofia lui Hegel legată de teză, antiteză și sinteză. Teza este momentul când tatăl oferă fiului averea, el considerând că face un bine, că fiul vrea să ajungă om mare. Antiteza este atunci când fiul se întoarce acasă fără nici-un ban și într-o stare deplorabilă, doar că aici nu pare elementul de regret al tatălui, ci de iertare și bucurie, ceea ce se împletește cu sinteza, că fiul a cunoscut viața, a înțeles esența adevăratei morale și a trecut printr-un proces de metamorfozare. Elementul fundamental al pocăinței: Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Faptul că fiul își mărturisește păcatul este însuși procesul de mântuire și cunoașterea adevărului moral.

Fratele cel mare însă este cuprins de invidie și ură. El refuză să intre în casă și să sărbătorească sosirea fratelui său mai mic: Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Cei doi frați sunt două antiteze, o omului care cunoaște mântuirea și iluminarea, care pune în prim plan conștiința morală, rațiunea și a celui orb, mânat de sentimente, care nu vede parte plină a paharului. Fratele cel mare nu percepe valoarea morală de iubire a tatălui, care nu poate să situeze un fiu mai presus de altul: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.

Pilda mai are la bază și elementul libertății, libertatea în a alege ce e bine și ce nu e bine să faci, libertatea de a pleca de acasă și de a te întoarce, libertatea de a te considera înfrânt. Rudolf Steiner spune că o problemă a vieții sufletești a omului este următoarea: că omul, ca ființă dotată cu voință, are voie să se considere liber sau libertatea e o iluzie, care se naște în el pentru că nu întrevede firele necesității de care depinde voința lui, ca orice alt fenomen al naturii? Suntem puși în ipostaza de a alege între libertate și voință. Noi însă putem să corelăm voința cu normele morale pentru a avea libertate în gândire și în mișcare. Avem nevoie de voință pentru a acționa și de libertate pentru a nu fi constrânși în alegeri. Fără una din ele, sistemul nostru moral ar fi o eroare, din care am produce doar greșeli.

Tatăl a avut libertatea de a alege și voința de a face alegerea corectă. Fără a fi constrâns și din libertatea de a-și iubi feciorul, a ales să-l accepte. În caz contrar, cine știe, poate avea feciorul să nu fie acceptat niciodată.

Pentru Aristotel în Etica Nicomahică omul nu este doar suflet, ci și rațiune, partea cea mai prețioasă a sufletului și a omului. În rațiune fiecare om se găsește pe sine, își determină calea înspre care se va îndrepta. Prezența rațiunii nu îl face pe om fericit, însă lipsa rațiunii poate să-i compromită viața fiecărui individ. Rațiune este un prim nivel al omului, al doilea nivel este cel al virtuților. Virtuțile sunt modul de a fi a omului, procesul prin care fiecare persoană se creează pe sine. Cu rațiunea îți identifici calea, cu valorile îți clădești cărare pe care vei păși:

Astfel fiind, și binele specific uman va fi activitatea sufletului în acord cu virtutea, iar dacă virtuțile sunt mai multe, în acord cu cea mai bună și mai desăvârșită. Și aceasta de-a lungul unei întregi vieți desăvârșite; pentru că, așa cum o rândunică nu se face primăvară, la fel o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit.”

Fiul cel mic și-a identificat calea, și anume să plece de acasă, însă nu și-a fundamentat drumul, reușind să se înglodeze. Ceea ce face tatăl este să-l scoată din noroi și să-i ofere primele fundamente către o cale corectă, spre care fiul a început să se îndrepte revenind acasă.

 

Imaginea fiului risipitor în viziunea lui Rembrandt

 

Am analizat pilda Întoarcerea Fiului Risipitor din perspectiva scrierii biblice. Când se citește un text de orice natură, un rol important îl joacă imaginația, care face dintr-un simplu text o imagine sofisticată în detalii a scenei în sine descrisă de către autor. Când vine vorba de pictură lucrurile stau altfel, avem în fața imaginea și ne este mult mai ușor să analizăm și să interpretăm.

O cunoscută reprezentare a pildei în pictură a produs-o Rembrandt Harmenszoon van Rijn, un pictor olandez foarte cunoscut care a descoperit contrastul clar-obscur.

 

La o primă privire asupra tabloului Întoarcerea fiului risipitor, observăm trei planuri a imaginii. Primul și cel mai central este cel al fiului cel mic și al tatălui, planul doi este cel al fratelui mai mare, planul din dreapta și planul trei, a celor două personaje masculine care par a fi slugile. Ar mai pute fi și un al patrulea plan, foarte în spate apare o siluetă a unei femei.

Tabloul ilustrează sentimente profunde de căință din parte fiului și de blândețe, iertare din partea tatălui. Remarcăm două direcții de viziune prin prisma luminii care scoate în evidență momentul iertării și cele două personaje în sine. Avem, așadar, un cerc luminos pe umerii fiului care reliefează mâinile tatălui, mâini într-o interpretare foarte paternă și plină de iubire și chipul tatălui, unde lumina este expusă maxim posibil. Lumina amplifică principalele teme ale pildei, păcatul, iertare și bucuria revederii.

Din veșminte avem hainele zdrențuroase ale fiului, care este un semn al decăderii și veșmintele tatălui, unde se remarcă mantia roșie, simbol al purificării și al dragostei. Aceste veșminte sunt o conturare a realității în care se află fiecare muritor, începutul oricărui drum al răscumpărării păcatului. Cu toții suntem decăzuți sufletește și pornim mai devreme sau mai târziu pe drumul de a înțelege esența adevăratei noastre entități.

Vorbind de înfățișarea fiului observăm că este chel, ceea ce ne-ar putea induce la ideea simbolică de eliberare, tatăl îl eliberează pe fiu de vinovăție. Figura capului chel este o imagine a nou născutului, care este pur, neajungând să intre în contact cu lumea păcatului și a desfrâului. Lumina pleacă de la celelalte personaje, care se află într-un clar-obscur, toată atenția privitorului fiind îndreptată către scena principală a actului de pocăință. Privirea se reflectă asupra fiului cel mic, punctând ipostaza în care se află orice muritor pe acest pământ, se conectează ipostaza dintre tablou, înfățișarea imaginarului și dintre realitate.

 

Greșelile, obstacolele și suferința sunt elementele ce ne creează pe noi

În final, aș dori să închei printr-un citat din cartea lui Marcus Aurelius Gânduri către sine însuși, care spune: Aruncă-te în dezordine, o, suflete, aruncă-te! Noi ca oameni avem un țel, care este acesta? Putem noi oare să ajungem la acest țel dacă nu ne vom arunca în dezordine? Dacă nu vom avea drumuri cu obstacole? De altfel, cel mai frumos lucru este atunci când greșești, deoarece afli cu adevărat că nu ești perfect. În momentul acela îți ruinezi orice convingere și începi să te construiești de la zero. Greșelile și obstacolele nu ne vor părăsi niciodată, totul constă în cei slabi și cei puternici care se vor confrunta cu ele. Suferința mereu bate la ușă, tu ești nevoit să-i deschizi, nu din politețe, ci din simplul atașament față de ea. Nu noi alegem suferința, ci ea ne alege pe noi. Un lucru putem totuși să facem, să ne cunoaștem pe noi și după aceea să-i înțelegem pe cei din jur. (Cristian Reznic, CRP III)