Manele vechi, muzică lacrimogenă și lună plină

Să începem această discuție atât de plăcută cu niște amintiri extrem de amuzante pentru familia mea și în aceeași măsură, extrem de stânjenitoare pentru mine.

Imaginați-vă un copil de opt sau nouă ani care își investea toată energia sufletului dansând pe manele extrem de dinamic și cel mai important, visând să ajungă vreodată într-un clip muzical alături de Jean de la Craiova, în cel mai rău caz, iar în cel mai bun caz să-i devină soție. Nu pot descrie în suficiente cuvinte cât de mult veneram acest cântăreț, dar pot să vă conving  povestindu-vă despre momentele în care efectiv plângeam doar când îl vedeam la Tv. De ce emoția pe care mi-o transmitea Jean de la Craiova curgea agale pe obrajii mei precum curge laptele care tocmai a dat în foc pe suprafața plată și curată a aragazului? Nu pot să-mi explic! Să înțelegem corect această scenă, Jean de la Craiova este genul de artist care pe lângă piesele lacrimogene care deseori aveau în centrul lor un eu liric suferid pentru o oarecare ea care-l înșela cu cel mai bun prieten, avea și piese dansante, cu multe domnișoare în floarea vârstei, care se unduiau mai mult vulgar decât artistic pe ritmuri oriental-manelistice și care, spre disperarea mea de a atinge succesul, au ajuns la un moment dat să-mi înrămeze scopul vieții. Eu trebuia să ajung dansatoare în clipurile muzicale ale maneliștilor, cum oare am ajuns peste câțiva ani să mă văd deja scriitoare, dând cu piciorul posibilei mele cariere de succes? Și cel mai surprinzător aspect erau schimbările imediate de dispoziție, să dansezi energic 2-3 minute apoi să verși pătimaș lacrimi, nu-i un lucru ușor, nu?

O altă manifestare artistică de-a mea (pe care am povestit-o prietenilor în naivitatea mea) a fost prin clasa a șaptea cred, pe vremea când mă credeam Hannah Montana, ba mai mult Violetta, serialul meu preferat la vremea aceea. În Gimnaziu se organiza un concurs de talente, iar eu convinsă că aș deține harul de a cânta dumnezeiește, am început să transmit semnale puternice semenilor mei, ceva ce se voia o melodie, care însă, se asemăna mai mult cu strigătul de atac al unei balene ucigașe. La vremea aceea am fost diagnosticată cu talent acut și am fost lăsată să performez în fața publicului, mare greșeală. În zadar încerca mama să-mi spună, fără a mă deprima că: ,,Sabrina, tu ai alte talente, scrii poezii, tu la asta te pricepi”, când de fapt, voia mai degrabă să-mi spună: ,,te rog nu mai atinge vreun microfon vreodată cu intenţia de a cânta. Cânţi ca o morsă, care cel mai probabil are alte talente”. Eu nu puteam lăsa pe toți invidioșii să-mi strice cariera. Deci, cu o ținută de scenă impecabilă, cu o rochie albastră, niște cizme lungi, albastre și ele, că doar știam ce-i asta styling și pe vremea aia și un accesoriu pe cap, un trandafir negru cu pânză (cel mai probabil arătam ca o văduvă albastră), am pătruns în lumea showbiz-ul școlar interpretând piesa care să recunoaștem, mi se potrivea perfect: ,, I’m a barbie girl”. Și da, cumva după această experiență m-am convins că poate chiar acest har, de a cânta, m-a ignorat puternic, lipindu-se de oricine altcineva în afară de mine. Deci, la următoarea etapă am recitat o poezie, spre fericirea tuturor.

Să accelerăm în vârstă, ajunsă pe la 16 ani, ascultam exclusiv muzică depresivă și atât de lentă încât simțeai cum îmbătrânești. Aceasta a fost perioada de glorie a Poetului Sabrina. Inventându-și propriile drame și scriind poezii dramatice iubitului imaginar care cumva a trădat-o, micul geniu și-a trăit adolescența crezând că o viață gri înseamnă inspirație. Ceea ce nu-i deloc neadevărat, drama mereu mi-a hrănit inspirația, alături de muzica lentă și noapte. Mereu am fost ,,un om al lunii”, un om îndrăgostit de noapte şi aproape înfricoşat de zi. În adolescență încercam să transpun în realitate tot ce vedeam în seriale tv și cărți, adică plimbări și picnicuri, vânătoarea de lună plină și ploi de stele, statul pe malul lacului până la miezul nopții și discuții târzii. Norocul meu a fost să împărtășesc toate aceste pasiuni cu cineva, un cineva alături de care am parcurs un drum tare lung, drum care ne-a schimbat și ne-a transformat în simbioza unul altuia.

Deci, o relație și o viață frumoasă mi-a adus inspirația la anorexie pentru un timp.

Ajunsă la liceu, renunțasem parțial la muzica lentă și încetasem cu dramele imaginare, cum să scrii când ești fericit? Deci, poeziile trebuiau să aștepte cât timp eram fericită și ascultam Paraziții…

Acum, după câțiva ani, mă raportez într-un mod atât de diferit la manele. Nu pot spune că-mi displac total, dar cu siguranță este un gen muzical care se regăsește într-o măsura foarte mică în playlist-ul meu, de dragul vremurilor bune. Precum am mai menționat, pe lângă carul plin cu manele de aceeași vârstă cu mine, există o mulțime de alte piese românești care m-au marcat și care-mi deschid în fața ochilor lumea unui copil care citea romane de dragoste și plângea până târziu pentru dramele destul de neinspirate ale unor personaje absolut fictive. Văd un copil care adora volumele „Fluturi” și care credea orbește că va trăi tot ce-i scris în cărți și piese amoroase. Atunci când spun ,,manele” nu mă raportez la ceea ce vedem noi azi, opulență și valoare. Când spun ,,manele” îmi amintesc de un copil fericit, de bunica care râdea mereu de pasiunea mea pentru Jean de la Craiova, când spun manele, spun acasă. Ciudat, nu?

Și nu spun un simplu acasă, ci un întreg episod al vieții mele, printre cele mai frumoase și memorabile. Iată răspunsul pentru faptul că mereu plâng la manele și piese românești vechi în general.

Deci, acum se împletesc în sufletul meu niște liane formate din manele vechi, muzică rusească lentă, Paraziții și bineînțeles, The Motans.

La începutul acestei veri am avut norocul să-mi ascult trupa românească preferată prima oară live, o revelație. The Motans au venit la Suceava și m-au făcut să plâng jumătate de concert, un vis împlinit. Totuși, să fiu sinceră, conștientizând faptul că voi petrece mult timp în România, eram sigură că acest vis este realizabil.

Ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost concertul unor artiști pe care îi ador de foarte mulți ani, artiști pe care eram sigură că nu voi avea ocazia să-i aud live vreodată din cauza distanței uriașe și mai nou, a războiului. Mai țineți minte piesele lente rusești pe care le-am menționat? Piesele care formau coloana sonoră din toată adolescența mea? păi erau piesele lor. Această experiență mi-a scurtcircuitat creierul, am parcurs 275 km pentru a-i auzi live, iar toată prestația lor am crezut că paralizez. Din momentul în care am simțit acele lucruri, mi-am promis că voi scrie despre asta, despre reacția chimică pe care am simțit-o atât de intens. Căci ei fac parte din ritualul meu de scris, piesele lor fac parte din ritualul meu de citit, făcut baie și spălat vase, plimbări sau orice altceva, chiar și acum, când scriu asta, tot ei crează coloana sonoră a gândurilor mele. Gusturile muzicale nu se discută, dar acest duet face parte din mine de câțiva ani, acele piese însemnau prea mult pentru mine și nu eram gata să accept că ceea ce se întâmplă este real. Tot ce-mi doream era să cânte următorul invitat, iar eu să pot reveni la viață. Stăteam încremenită, plângând și rugându-mă să nu erupă vulcanul. Nu-mi venea să cred, nu puteam accepta faptul că chiar am reușit. Iar în cap îmi apărea doar imagini cu mine din anii trecuți când plângeam de fiecare dată când vedeam un afiș cu un viitor concert de-al lor. A fost o tornadă de amintiri, emoții și piese pe care le cunoșteam perfect (chiar dacă nu cunosc limba rusă).

Concluzionând, muzica ne educă, ne șlefuiește simțul și tot ce înseamnă trăire și emoție. Însă, personal, mă bucură extrem de mult faptul că chiar și în secolul în care mai nimic nu ne poate uimi, pentru mine este o sărbătoare să ascult piesele mele preferate la boxă și să răsfoiesc prin amintiri doar accesându-mi playlist-ul. Având deseori ocazia să interacționez cu tot felul de tineri de vârsta mea, am observat un aspect comun pe care-l împărtășeam cu toții, la întrebarea ,,ce îți place să faci în timpul liber?”, marea majoritate răspundea ,,să ascult muzică”. O lume din ce în ce mai dezinteresată și pasivă, ignorantă și plictisită iubește același lucru- muzica.

O lume iubește în moduri diferite, la o intensitate diferită și în ritm diferit, tot ce contează este că iubește, un verb cu un impact semantic mai puternic nu cunosc (desigur, în afara emoției care se află la polul opus, ura), deci iubim muzica cu toată ființa noastră.

Ai avut o zi proastă la muncă- nervos, dezamăgit asculți muzică; te-ai despărțit de iubit sau iubită- deprimat și trist asculți muzică; te-ai certat cu cineva, întâmpini dificultăți și nici măcar horoscopul nu-i de partea ta- confuz și plin de reproș tot muzică asculți. La polul opus aflându-se: ți-ai îndeplinit un scop, sărbătorești că ți-ai luat mașină sau o călătorie cu tramvaiul- mândru și satisfăcut asculți muzică; mergi la o cumetrie, nuntă, botez, zi de naștere- mereu vei asculta  tot muzică, fie că vrei tu sau nu.

Iubim piesa pe care o cântam la grădiniță sau acasă, în ogradă, iubim piesa care ne-a servit drept coloană sonoră la absolvirea liceului sau la o primă întâlnire, iubim piesa aleasă pentru valsul mirilor și iubim orice sunet armonios care se regăsește în vre-un fel în istoricul vieții noastre. Oamenii sunt sensibili, deși încearcă cu toată forța să-și creeze o carapace, muzica este acel element chimic care poate câștiga o tresărire, o emoție de orice fel, de la oricare dintre noi.

,,Urăsc piesa asta”, ok, dar până și ura este o emoție, nu?

Nu de puține ori m-am întrebat cum ar fi lumea asta fără muzică, dar nu aș vrea să aflu răspunsul la această întrebare vreodată. (Sabrina Vacari, CRP III);  Foto generice – pixabay

             Sabrina Vacari