Jurnal de navetist. Între dimineți haotice și lecții de răbdare !

Dacă există un sport extrem care nu primește recunoașterea pe care o merită, acela este clar naveta. Nu exagerez. De cinci ani, traseul Stroiești – Suceava face parte din rutina mea zilnică, și dacă nu mi-am luat încă o diplomă onorifică de „supraviețuitor al transportului în comun”, probabil e doar o scăpare a autorităților.

Diminețile mele…

Sunt genul de persoană care aude alarma și se trezește instant. Nu mă învârt prin pat, nu amân, sunt model de eficiență. Asta până în acele zile blestemate când, dintr-un motiv necunoscut, ceasul biologic decide să ia pauză, și eu mă trezesc cu doar câteva minute înainte să vină autobuzul. În acele momente, totul devine un test suprem de viteză: îmbrăcat, pieptănat, încălțat, spălat – totul în 5 minute! Ah, și fiind fată, să nu uităm de un strat strategic de rimel. E un adevărat act de magie să arăți decent după un asemenea maraton.

Din fericire, stația e aproape. De parcă destinul ar fi știut că o să am nevoie să alerg până acolo măcar de câteva ori pe lună.

Cel mai crunt e atunci când trebuie să ajung la 10 la facultate, dar eu sunt în oraș la 8:30. Iarna, acea oră și jumătate de stat degeaba în frig devine un test psihologic. Dar mai mereu, merg direct la facultate și mă prefac că am ceva super important de făcut.

Dar să nu credeți că vara e mai blândă. Dacă ai prins un autobuz plin, în care aerul condiționat e doar un mit urban, atunci știi exact despre ce vorbesc. Înghesuiala e inevitabilă, iar fiecare călător își păstrează expresia neutră, încercând să ignore realitatea: e cald, e aglomerat și toată lumea abia așteaptă să ajungă la destinație. În astfel de momente, singura ta speranță e să stai aproape de geam și să prinzi măcar o adiere de aer.

O zi memorabilă?

Dacă ar fi să aleg o zi memorabilă din anii de navetă, probabil ar fi acea dimineață din clasa a XII-a, înainte de Crăciun. Secret Santa, cadouri pentru profesori, toate erau frumos pregătite… și toate au rămas acasă! După ce am pierdut autobuzul, am făcut ceea ce orice navetist experimentat știe să facă – am luat ocazia. Norocul a fost că sora mea a venit să-mi aducă pungile salvatoare. Iar ironia supremă? Persoana pentru care aveam cadoul nu a venit la liceu în acea zi.

Cei mai devotați însoțitori de drum: Foxy și Tedi

În ultimele luni, naveta mea a primit doi noi protagoniști: Foxy și Tedi, cățeii mei. Nu știu exact ce a fost în capul lor când au decis că trebuie să mă escorteze până la autobuz în fiecare dimineață, dar e clar că au luat foarte în serios rolul de bodyguarzi. Sar gardul, vin după mine și mă privesc plecând, de parcă mi-ar ura drum bun și nu părăsesc stația până nu se asigură că am urcat în autobuz. Gestul lor simplu de a mă conduce este mai mult decât un obicei…pentru mine, este o adevărată lecție de loialitate și iubire necondiționată!

Pe de altă parte…

Ce e mai ciudat în toată această poveste e că, deși am permisul de un an și jumătate, ideea de a conduce zilnic rămâne o provocare. Nu e că nu mi-ar plăcea să preiau volanul, îmi doresc cu ardoare să simt acea libertate, să conduc fără reținere, dar o teamă subtilă, legată de posibilitatea de a putea face greșeli, mă face să ezit. Admir cu sinceritate colegele care se urcă la volan cu atâta încredere, ca și cum ar fi fost create pentru a conduce. Eu încă aștept momentul în care voi putea să-mi iau inima în mâini și să transform această reținere într-o forță, să îmbrățișez curajul și să conduc fără griji. Până atunci, fiecare gând despre volan devine o promisiune că, într-o zi, voi învinge această barieră și voi merge pe drumul meu, cu toată pasiunea acumulată.

Până una-alta, autobuzul încă mă așteaptă dimineața. Dar poate într-o zi voi face pasul spre volan, iar drumul spre facultate va avea o cu totul altă viteză. Așa că, pentru moment, navetistă sunt, dar poate nu pentru mult timp! (Ancuța Denisa Melniciuc, CRP II)

    Ancuța Denisa Melniciuc