Fructificarea Eșecului
Adesea când o ușă se închide, alte uși se deschid, deși nu este evident la prima vedere. Uneori dai să intri pe ușă, iar cineva ți-o trântește în fața, alteori vezi ușa că se închide lent, dar te gândești prea mult dacă ai timp sau nu să o oprești, dar cel mai dezamăgitor moment este când ușa este întredeschisă, dar nu observi, nu acționezi si renunți.
Ei bine aici nu este vorba de uși, ci despre oportunități si decizi: ușa mea a fost repetarea anului 2 de facultate.
De mic am fost un copil inteligent, dar arogant (chiar dacă nu știam pe atunci), și nu, nu o zic ca să mă laud, o zic cu speranța că cineva se va regăsi în acest text și va învață din greșelile mele. Cum ziceam, de mic am fost inteligent și nu m-am chinuit deloc în mediul academic preuniversitar. Am trecut ca gâsca prin apă, fără sa iau notițe, fără sa fac teme, fără să repet acasă, cu note bunicele, ceea ce suna grozav, dar, din păcate, m-am îndepărtat total de concepte cum ar fi: “muncă”, “responsabilitate” sau “perseverență”.
Această combinație toxică: inteligență fără efort, a născut ceva mult mai insidios decât lenea obișnuită: frica. Frica de a începe. Când toată viața ți s-a spus că ești deștept și totul ți-a ieșit din prima, primul obstacol real devine o amenințare la adresa identității tale. Nu mai este vorba de o temă grea, ci de dovada că poate nu ești chiar atât de inteligent pe cât credeai. Și atunci ce faci? Eviți. Procrastinezi. Îți spui că o să te apuci mâine, că ai nevoie să fii „în mood”, că mai ai timp. Și tot amânând, ziua de mâine devine săptămâna viitoare, care devine luna viitoare, care devine niciodată.
Eșecul propriu-zis nu a venit dintr-un moment dramatic, ci s-a clădit treptat, cărămidă cu cărămidă. În anul 1, semestrul 2, am avut o restanță la seminarul de SMPS, “un fleac” mi-am zis, o rezolv în anul 2, semestrul 2, am timp. Greșeala asta de calcul avea să devină piatra de temelie a prăbușirii. Și a venit prăbușirea: în anul 2, semestrul 1, am picat un examen. Știam că nu poți intra în anul 3 cu restanțe din anul 2. Și parcă ceva s-a rupt în mine în momentul acela. Demoralizarea a fost totală, genul de descurajare care nu te lasă să te ridici din pat. Dacă tot eram „condamnat”, la ce bun să mă mai duc la seminare? La laboratoare? Și uite așa, absența a devenit rutina mea în semestrul 2.
Prin luna mai am găsit un loc de muncă la o cafenea. Îmi aduc aminte că m-am simțit oarecum ușurat: în sfârșit o structură, un scop concret, ceva tangibil. Mă împăcasem cu ideea repetenției ca și cum ar fi fost o decizie luată, sigilată, irevocabilă. Ce nu mi-am dat seama atunci (și mă doare și azi când mă gândesc) este că nu era prea târziu. Dacă m-aș fi dus la ore din ziua aceea și până la finalul semestrului, aș fi putut susține examenele. Acum aș fi fost în anul 3. Dar nu m-am dus. Părinții mei nu știau nimic, îi mințeam prin omisiune, prin răspunsuri vagi, prin „merge bine”. Au aflat pe ultima sută de metri, când deja era prea târziu pentru orice. Tata a avut multe de zis, și nu neapărat cu blândețe; cuvintele lui grele au rămas cu mine mult timp după aceea. Mama a fost mai umană, mai înțelegătoare, totuși știam că era distrusă pe dinăuntru.
În toamnă m-am dus la secretariat, cu stomacul strâns. Mi s-au prezentat opțiunile: fie repet anul, fie plătesc materiile restante, trec în anul 3 și recuperez pe parcurs. Am scos calculatorul și am făcut socoata: varianta cu plata materiilor ajungea la aproape triplu față de costul repetenției, și pe deasupra îmi îngreuna programul în halul în care practic ar fi trebuit să fac doi ani într-unul singur. Răspunsul era clar, chiar dacă nu ușor de înghițit.
Am repetat anul. Și aici vine partea pe care nu mă așteptam să o scriu: nu mi-a fost rău. I-am cunoscut pe foștii boboci, actualii mei colegi de an, și pe câțiva îi știam deja, deci integrarea a mers natural. Sincer? Consider că actualii mei colegi sunt înzecit mai mișto decât foștii colegi. Colectivul e altfel, atmosfera e altfel, și mă simt mult mai bine în ea. Profesorii au avut, probabil, cea mai mare surpriză; la început mă priveau puțin confuzi, nedumeriți, neștiind ce caută studentul ăla mai mare printre cei mici. În paralel cu studiile, am avut parte și de noroc în dragoste, cunoscând fată care avea să devină iubita mea. A fost și este un sprijin enorm, atât pe plan emoțional cât și academic, genul de prezență care te face să vrei să fii o versiune mai bună a ta.
Nu știu cu certitudine de ce m-am lăsat pe tânjeală exact în ultimul moment, de ce am ales calea asta întortocheată. Poate era frica, poate oboseala de a mai pretinde că totul e sub control, poate amândouă. Dar nu pot spune că îmi regret decizia, nu pentru că repetenția a fost o idee bună în sine, ci pentru că omul care am devenit pe parcursul acestui an justifică, cumva, tot drumul accidentat care a dus până aici. Uneori, ușa care ți se trântește în față nu e un capăt, e un ocol. Lung, incomod, uneori dureros. Dar un ocol care, dacă îl privești cu ochi deschiși, te poate duce exact acolo unde trebuia să ajungi. (Vlad Murariu, MD II)
Vlad Murariu
