Evadarea din overthinking

Sunt Ovidiu, am 21 de ani și am reușit să scap de overthinking. În general eram o persoană închisă în mine, nu-mi plăcea să vorbesc cu nimeni despre probleme mele, mereu eram prietenul vesel și cel care făcea pe toată lumea să râdă iar când ajungeam acasă, mai ales seara, mă cuprindeau tot felul de gânduri, care erau niște probleme false, dar la vremea aceea nu eram capabil să-mi dau seama de acest aspect. Totul a început de la vârsta de 16 ani, eram în al doilea semestru al clasei a 10-a, când s-a implementat starea de urgență în care nu mai puteam ieși foarte mult pe afară, școala se mutase online, ceea ce mă făcea să mă deconectez din ce în ce mai mult de colegi, să relaționăm din ce în ce mai rar. Acest lucru m-a afectat chiar psihic, dezobișnuindu-mă de toate lucrurile care îmi aduceau bucurie și o stare de bine.

Cât timp era pandemia și starea de urgență, eu și prietenii mei vechi, cei cu care mă înțelegeam la perfecție înainte să mă mut, ieșeam foarte des pe afară, asta în timpul vacanțelor. Știu bine că ieșeam pe la ora opt seara, ne adunam o gașcă mare de băieți și fete, ne distram, râdeam, ascultam muzică iar pe la ora trei dimineața trebuia să îl conducem pe un prieten doi kilometri dus, doi kilometri întors, pe o șosea care era destul de pustie la orele respective. Totul părea să fie în regulă, până ajungeam acasă, acolo mă cuprindeau gânduri care nu credeam că se pot afla în mintea mea, începusem să mă întreb „oare ce se întâmplă?”, „de ce am ajuns așa?” și tot felul de probleme de genul. Au trecut în jur de trei zile, tot la fel în fiecare seară, și mi-am pus întrebarea „Ce mi-a provocat această stare?”, și am stat, m-am gândit foarte mult și într-un final am ajuns la concluzia că școala online mi-a luat absolut toată energia psihică, nu mai aveam chef de nimic, poate nu era acesta motivul, dar pe atunci acesta credeam că e.

Au trecut doi ani, am devenit major, am împlinit vârsta de 18 ani, și mi-am dat seama că trebuie să devin mai serios, să iau lucrurile în general mai în serios și să fac cumva să scap de aceste gânduri, deoarece mă trăgeau foarte mult în jos, atât pe plan profesional cât și pe plan personal. Am început să caut ghiduri, videoclipuri, orice tip de material care mă putea scoate din acea stare, dar nimic nu a funcționat. Toate aceste căutări până într-o zi, în care m-am decis să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, pe care la vremea aceea o cunoșteam de 4 ani și aveam, și încă avem, foarte mare încredere reciprocă. I-am dat mesaj, am întrebat-o dacă este ocupată, dacă putem vorbi ceva mai serios, iar peste cinci minute primesc înapoi mesajul: „Da, sigur.”, și de acolo am început să mă deschid, să îi povestesc toate lucrurile care mi s-au întâmplat, toate gândurile pe care le-am avut, și surprinzător, mi-a zis că și ea trecuse prin ceva similar și că toate probleme acestea sunt doar în capul meu, toată treaba cu școala online mi-a ajuns la creier și m-a făcut să cred că problema e la mine.

Deschiderea nu e niciodată ușoară, trebuie să avem pe cineva cu care suntem mai mult de sută la sută siguri că putem comunica, și mie mi-a fost puțin teamă la început de reacție, de greșeală, de orice putea să îmi aducă starea la un nivel mai mare de tristețe, mereu am avut „second thoughts”, eram anxios și foarte paranoic. Mereu am avut o impresie că toți mă urăsc, că au ceva cu mine, sau că pur și simplu îi deranjează prezența mea. Aceasta „experiență” prin care viața m-a făcut să mă aventurez m-a învățat cât de ciudată poate să fie viața de adolescent și cât de greu este să scap de o asemenea problemă, dar după ce am crescut și m-am maturizat, mi-am dat seama că aceste experiențe au fost, și probabil vor mai fi, pentru a-mi întări caracterul.

Îmi găseam liniștea în lumea jocurilor video, cu prietenii sau singur, aceasta a fost și în continuare este pasiunea mea, de fiecare dată când intram în joc știam că mă voi simți bine, voi face ceea ce îmi place alături de persoane cu care îmi face plăcere să fiu. Uneori îmi mai puneam și muzică pe fundal pentru a mă distrage de la gândurile negre pe care le aveam, erau momente foarte importante pentru mine, poate chiar momente care au avut și ele o parte destul de mare în această „evadare”. Lumea tinde să ignore aceste momente deoarece li se par plictisitoare, fără sens, pierderi de timp, dar pentru alții, momentele ca acestea sunt momente pe care nu ar vrea să le uite niciodată și cu care s-ar mândri că le-a petrecut. Bineînțeles, fiecare persoană are diferite modalități prin care scapă de realitate, fie se uită la seriale, iese cu prietenii, desenează și tot felul de activități pe care le fac cu plăcere.

Revin la subiect, ideea principală pe care vreau să o evidențiez pentru a începe această evadare este încrederea, pe cât de ciudat sună, pe atât de eficientă este. Sigur, nu doar încrederea într-o persoană m-a ajutat să trec de această stare, ci și determinarea mea de a deveni mai bun în orice fac, mă luptam în fiecare zi cu mine pentru a deveni o persoană mai bună decât cea de ieri. Această luptă nu este grea, mi-a luat multă vreme să scap de această problemă, dar prin perseverență și încredere am reușit. Am început să fac ceea ce îmi place, să ies cu lume nouă, să socializez, să ies din bula mea de confort pentru a încerca să uit de stările de rău, să ajung acasă și să mă felicit singur că am reușit să trec și peste această zi fără să mă simt foarte rău. În fiecare zi trebuie să ne luptăm cu noi înșine pentru a deveni o versiune mai bună și pentru a-ți dovedi singur că poți, că ești capabil și că ceea ce simțeai până acum a fost doar un test. Nu m-am grăbit, în fiecare zi încercam lucruri noi, începusem să am din nou o rutină, puțin câte puțin am reușit să îmi ocup mintea cu lucruri mai importante decât overthinking-ul, e ca și cum nu mai aveam timp pentru el. Totul stă în progres, determinare și încredere. Rezultatul pe care l-am văzut când am reușit să mă axez pe cele trei idei, a fost ca o cheie pentru o poartă blocată fără altă modalitate de a fi deschisă, o poartă pe care nici cele mai dure arme nu o puteau sparge. (Ovidiu Șutea, CRP II)

foto generice – pixabay

       Ovidiu Șutea