Despre apariție și dispariție ca forme ale experienței existențiale
O femeie vinde înghețată într-o cafenea aproape goală. Îi simți prezența pentru o clipă, umană, când îți aduce cupa cu înghețată pe care ai comandat-o și restul din suma pe care ai achitat-o. Apoi dispare, absorbită de spațiul cafenelei. Rămâi cu înghețata și întrebarea: Cât de repede ar apărea din nou, dacă ai termina desertul? Sau, mai precis, sub ce condiții ale experienței putem defini reapariția ca fenomen valid în ordinea reprezentărilor noastre? Acest gând deschide calea către o meditație profundă despre apariție și dispariție, despre raportul subtil dintre acțiune și existență, dintre a vinde și a consuma, dintre a fi și a nu mai fi.
Fenomenele apariției și dispariție nu sunt doar succesive în timp, ci constituie condițiile prin care obiectele pot fi experimentate într-un mod social de către noi. Vânzătoarea nu este doar un agent comercial, ea devine simbolul ființei care apare pentru a acționa și dispare pentru a permite reflecția. Acest joc dual între prezență și absență nu trebuie înțeles drept un accident al temporalității, el trebuie înțeles ca o lege transcendentală care structurează modul în care noi, ca subiecte raționale, experimentăm lumea.
Lumea pare să se miște în ritmuri imperceptibile ale prezenței, într-un spațiu al absurdului pe care l-am îmbrățișat cu toții. Vânzătoare dispare, dar nu se pierde în totalitate, ea continuă să fie prezentă într-un spațiu în care nu mai există acces direct: în bucătărie sau în depozit. Totuși, în raport cu persoana ta, ea încetează să mai fie. Retragerea unei ființe din raza de percepție ridică o întrebare: Cât din realitate este dependent de percepție și cât este independent de ea?
Trebuie să distingem între lucrul în sine și fenomenul cu care ne confruntăm, adică între existența obiectivă și forma în care aceasta ni se oferă percepției noastre. Vânzătoarea care aduce înghețata este, din acest punct de vedere, un fenomen, ea se manifestă într-un spațiu și timp, fiind condiționată de formele primare ale intuiției, adică de a-ți aduce o cupă de înghețată la masă. Ea apare, astfel, numai în măsura în care spațiul îi permite să se situeze în funcție de mediu, iar timpul îi permite să se succeadă altor stări, precum plecarea unor clienți.
Această succesiune, de la plecarea clienților, la apariția altor clienți, configurează un mod de a ființa în lume. Cu alte cuvinte, existența ca succesiune de acte finite, în care fiecare apariție este deja orientată spre dispariție. Însă nu doar dipariția este importantă, dar și ideea de reapariție, care presupune o continuitate logică a lucrurilor. Putem să presupunem că o ființă odată ce a dispărut, poate reveni într-un anumit timp, pentru că altfel am considera lumea o serie de evenimente fără legătură, deci o lume imposibil de gândit.
Se naște o problemă ontologică a „dispariției aparente”, a felului în care existența pare să fluctueze în funcție de ceea ce putem observa. Apariția și dispariția, iată tragedia supremă a existenței. Viața ne apare ca o succesiune de întâlniri întâmplătoare: o vânzătoare, un trecător, un cunoscut sau o rudă. Toate acestea se derulează pe fundalul unui spațiu vast, al unei cafenele, al unui parc sau orice alt loc, mai mult sau mai puțin cunoscut. Spațiul însuși devine simbolul unei lumi indiferente, unde ființele apar și dispar fără un sens prestabilit, fără o logică pentru creierul nostru înfometat de coerență. Noi trăim între două momente de neputință, nu putem forța apariția și nu putem opri dispariția. Tot ce putem face este să contemplăm viața pe care o avem între un început și un sfârșit pe care nu le alegem noi niciodată.
Vorbind despre timp, putem spune că nu este o realitate obiectivă, mai degrabă o condiție a reprezentărilor noastre. Pornind de la acest aspect, apariția și dispariția nu sunt fapte empirice, ci forme prin care obiectele devin inteligibile. Orice apariție implică un început și un sfârșit. Dispariția nu este, astfel, o lipsă, un gol ce nu poate fi suplinit, ci o necesitate pentru ca altceva nou să apară. Dacă nimic nu ar dispărea, nimic nou nu ar putea fi conceput. Putem spune că dispariția vânzătoarei nu este o simplă plecare de scurtă durată, ci o condiție pentru libertatea subiectului de a reflecta și de a decide asupra momentului prezent și viitor. Doar prin dispariția celuilalt se afirmă autonomia Eului.
Fiecare acțiune care are loc în acea cafenea, de la a vinde, a primi și până la a mânca, presupune o libertate a voinței. Nimeni nu este constrâns, în mod absolut, să acționeze în conformitate cu această ordine. Vânzătoarea poate alege să nu aducă înghețata, consumatorul poate alege să lase înghețata neterminată. În această alegere liberă se regăsește fundamentul demnității umane, confom imperativului categoric al lui Kant: „Acționează astfel încât voința ta să poată deveni o lege universală”. Nu obervăm libertatea în mod direct, dar presupunem că ea există, din simplul motiv ca orice responsabilitate să fie posibilă. În acest fel, actul banal de a mânca o înghețată se transformă într-o definire de început a eticii: Ce alegi să faci cu ceea ce ți s-a oferit?
Poate că înghețata este doar un pretext ce marchează o acțiune, o alegere, o poftă. A vinde și a mânca nu sunt doar simple acțiuni economice sau fiziologice, sunt acte fundamentale ale ființării. Prin ele, lumea se leagă, prin ele, individul intră în contact cu celălalt. Și poate că între a vinde și a mânca se ascunde acel prim pas al acțiunii către existență, dar între a uita și a înțelege se află primul pas al eternității. Filosoful Heidegger vorbea despre ființă ca despre un „aici” și un „acum” care scapă mereu. Noi nu putem prinde ființa în plinătatea ei și să o închidem într-o colivie, tot ceea ce avem este dăruirea ei trecătoare, fugară, în clipe de prezență. Așa e și vânzătoarea, ea vine, vinde înghețata și dispare. Dar prin acest gest aparent simplu, ea dezvăluie o întreagă arhitectură metafizică: ființa este întâlnire, act și relație.
Dacă rămânem ancorați în prezent, în acel „acum” al cupei aproape goale, începem să simțim o tensiune, prezentul devine golit de sens dacă nu e confirmat de o altă prezență. De aceea o aștepți. Nu pentru a mai cumpăra ceva, ci pentru a te asigura că lumea continuă, că firul invizibil care leagă vânzătorul și consumatorul, viața și gândul, nu s-a rupt. A vinde și a mânca nu sunt doar începuturi ale unei rutine, ci arhetipuri ale existenței. Oferi viață, consumi viață, și între aceste două gesturi înveți să trăiești. Înghețata, în toată efemeritatea ei, devine un simbol al clipei care dispare, al plăcerii care se topește și al timpului care curge fără milă. Iar femeia este agentul schimbării, ea apare când nu o ceri și dispare când o cauți. Ca tot ce este esențial în viață, iubirea, sensul, bucuria și liniștea. Niciodată nu stau prea mult, dar lasă urme.
Poate că aceasta este condiția noastră, să trăim între apariții și dispariții, între înghețata care se topește, între gestul de a consuma și nevoia de a regăsi. Existența nu este o linie dreaptă, ci o pulsație de prezențe care vin și pleacă. Iar în mijlocul acestei pulsații, tu, cel care mănâncă înghețata, încerci să înțelegi de ce, cum și pentru cât timp. Nu există răspuns final, dar există o formă de liniște în înțelegerea că fiecare act, oricât de mic, participă la ordinea rațională a lumii, iar fiecare dispariție este, poate, doar prefața unei alte apariții, în timp și în memorie. (Cristian Reznic, CRP III)
