Cum Diavolul a devenit modern? Despre răul rafinat al modernității

Într-o epocă în care succesul a fost mitologizat, iar cariera a devenit altarul pe care omul își sacrifică viața interioară, filmul Pact cu Diavolul, regizat de Taylor Hackford, se impune nu doar ca o dramă cu elemente fantastice, ci mai ales ca o parabolă morală despre esența răului în lumea contemporană. Dincolo de povestea unui avocat de provincie, Kevin Lomax, care este atras într-o lume coruptă condusă de însuși Diavolul, mascat sub chipul unui avocat de succes, filmul propune o meditație profundă asupra libertății, vanității și decadenței sufletului uman.

Unul dintre cele mai revelatoare aspecte ale filmului este reprezentarea modernă a Diavolului. Nu-l mai găsim în postura demonului clasic, cum îl reprezintă creștinismul – cu coarne și înconjurat de foc, ci într-o formă rafinată și seducătoare, întruchipată în personajul John Milton – fondatorul unei firme de avocatură de elită, carismatic, ironic și omniprezent. Din acest punct pornește prima idee filosofică a filmului: răul nu mai vine din afară, ci se camuflează în interiorul sistemului, în succesul aparent, în logica progresului și a puterii. Această transfigurare a Diavolului este o critică adusă modernității. Într-o lume secularizată, Diavolul nu mai trebuie să convingă pe cineva că Dumnezeu nu există – trebuie doar să-l determine pe om să creadă că el însuși este Dumnezeu.

Milton afirmă spre finalul filmului, într-un monolog cinic, că păcatul său preferat este „vanitatea”. Nu cruzimea, nu invidia, nu trădarea, ci vanitatea, adică acea formă de orbire care îl face pe om să creadă că este stăpânul absolut al destinului său. Din această perspectivă, Diavolul devine un simbol al individualismului agravat, care nu cunoaște limite morale, al egoului inflamat și al idolatrizării propriei voințe.

Pact cu Diavolul este un film despre alegere. Toate deciziile lui Kevin Lomax sunt făcute în deplină cunoștință de cauză. Nimeni nu-l forțează să accepte cazuri murdare, să mintă în fața instanței sau să-și neglijeze soția. Diavolul doar îi oferă ocazii, îl ademenește cu promisiunea succesului, dar nu îl forțează. Aici, filmul ridică o întrebare provocatoare: este liberul arbitru cu adevărat un dar sau o capcană prin care ne autodistrugem?

Pentru Kant, omul este o ființă liberă în măsura în care acționează din datorie, ghidat de rațiune și nu de înclinațiile sale. Așadar, personajul Kevin nu este doar un avocat ambițios, ci expresia paradigmatică a omului care renunță treptat la autonomia morală în schimbul unei libertăți iluzorii — o libertate în slujba dorinței, nu a rațiunii. Sartre susținea că omul este „condamnat să fie liber”, ceea ce înseamnă că nu există scuze pentru deciziile noastre. Omul este singur în fața propriilor alegeri, iar Diavolul nu corupe, doar descoperă ceea ce este deja putred în om. Într-un anume sens, Diavolul nu creează răul, ci îl scoate la iveală, ca o oglindă care ne arată cine suntem cu adevărat când suntem convinși că nimeni nu ne vede.

Soția lui Kevin, Mary Ann, devine personajul tragic al filmului – un simbol al sufletului pierdut în haosul unei lumi construite pe iluzie. Pe măsură ce Kevin urcă pe scara succesului, ea se afundă în depresie și se izolează de restul lumii. Mary Ann vede ceea ce Kevin refuză să vadă: că în jurul lor nu mai există viață autentică, ci doar o piesă de teatru grotesc, în care toți joacă un rol. Ea devine o conștiință pe care nimeni nu dorește să o asculte, sacrificată pentru gloria soțului, și, în cele din urmă, cade pradă disperării. Moartea soției dezvăluie adevăratul preț al succesului pe care trebuie să-l plătească Kevin: singurătatea și alienarea. Când omul ignoră avertismentele conștiinței, când transformă rațiunea în simplu instrument pentru realizarea scopurilor egoiste, atunci nu doar că devine imoral, ci se dezumanizează.

Mesajul filosofic final al filmului nu este unul religios în sens tradițional, ci existențial: omul are libertatea de a alege între vanitate și autenticitate, între iluzie și adevăr, între glorie și dragoste. Vanitatea nu este doar un păcat, ci o strategie de viață – una falimentară, dar extrem de seducătoare. Fără o ancoră morală, fără un sens mai înalt decât propria glorie, viața și succesul devin o înșelătorie frumos ambalată. (Cristian Reznic, masterand)