Claviaturile unei mașini de scris – sorgintul voioșiei printre studenți

Printre albume răscolite și miros de amintiri vechi înrămate în triplul non-culorilor de alb, negru și gri indiferent, am dezgolit o fotografie din îmbrățoșarea de mort a foliei vlăguite de timp. Era parcă asemeni unei bunicuțe care dorește să prelungească clipa fugitivă a încleștării cu trupurile mărunte și fragede ale nepoțeilor săi. Petiționa fără fast printr-un mic fâlfâit al urechiușei zdrențuroase de plastic, ca amicul său să revină negreșit după micul conspect pe care urma să îl aplic. Celuloidul împrăștiat dreptunghiular se afla în mâinile mele. Ca și celelalte surate ale sale, păstra tatuajul gălbejit profilat pe muchia-i uzată, ca o cicatrice într-un spicilegiu mut, unde amintirile răsar doar din aceste confecții artificiale scoase dintr-o rolă de film fotografic.

Răgușită, poza încerca să mă captiveze în jocul său, unde culorile sunt imaginate și orientativ puse în operă de privitor. Era mama, la 20 de ani, stând aplecată leneș asupra unei mașini de scris, pe un scaun din piele, cel mai probabil roșu ca un măr domnesc dat în pârg. Mâinile ei ,,dactilografiau” la o mașină de scris, în încercarea de a perplexa contemplatorul, că aceasta era ocupația ei dinainte de a-și roti capul buclat în abanos spre fotograf. Partea interesantă la o poză din acest strat temporal nu e poza în sine, ci activitatea ludică de a ghici posibilitățile cromatice camuflate în triada cenușiului, dalbului și obscurului.

Amintirea amintirii – spun pentru că prima era a mea cu fotografia, iar a doua a mamei care era în fotografie – părea uitată în catul de jos al minții mele. Asta până astăzi. La pupitrul mesei îmbrăcate într-un tablou de mozaic, a cărui caroiaje delectau ochii și îmbălsămau nările, amestecul de ziare era sudat armonios, (sur)prins într-o caldă îmbrățișare de antete și articole. Vizitatorul curios era aclimatizat într-un compact univers al cernelii ,,de ultimă oră”, alături de emanația chypre distinct a pastei de lemn, un amalgam însuflețit de mințile agere ale jurnaliștilor. Orice încercare de le acoperi cu o față de masă era peste poate de respingător și grotesc (un tablou când îți place, nu-l acoperi cu pânze, ci îl exteriorizezi oricărui vorace de arta picturii).

Pe această piesă unică se odihnea o mașină de scris, instrument care amintește de clapele laptopului sau a calculatorului de acasă. Ochii curioși ai martorilor la acest eveniment unic erau din aceia care, nici la o eclipsă totală, nu și-ar fi lărgit orbitele atât de mult cum erau în acele clipe. Degetele trepidau pe sub masă sau la vedere, pe genunchii săltăreți în ritmuri cadențate sau dădeau la o parte șuvița aceea recalcitrantă, care nu credea că pot avea loc atâtea mutări disproporționate și veloce pe un întreg profil de cap într-o singură zi.

În sfârșit, veni și rândul meu să descopăr jucăria. Literele cuminți așteptau comanda la unison și toate erau înșiruite frumos ca soldații într-o paradă de defilare de ziua națională. Pentru a nu le dezamăgi și a face o impresie bună colegilor de breaslă, mi-am pregătit dinainte cele câteva cuvinte care urmau să fie bătute cu ață neagră pe neaua hârtiei. Pregetam atent să nu comit vreo greșeală care să-mi păteze începuturile mrejelor mele cu respectiva unealtă magică și, cu fiecare cuvânt scris, degetul sufoca și mai aspru tastele, cu mare greutate depărtându-se de aceasta, chiar și după ce avea convingerea că buchile a răsărit dintre hruba barelor de tipar. Mi-a plăcut foarte mult, căci în fața mașinii de scris, toți am redevenit copii care se bucură când li se pune la dispoziție o nouă distracție. O euforie de acest tip nu e ușor de declanșat, iar când apare dorești s-o criogenezi într-o arcuire de cleștar.

Am adăugat o nouă experiență în desaga vieții, însă pentru mine cel mai important a fost zâmbetul larg, fără sforțări, pe care acest mod de a tehnoredacta mi l-a plantat în suflet. (Diana Maria Poenaru, CRP, II)

Foto generică: https://wallpaperscraft.com

       Diana Maria Poenaru