Ce este frica?

Ce este frica? Este acea stare adâncă de neliniște și de tulburare provocată de un pericol major. Acest sentiment a pus stăpânire asupra mea de câteva zile. De fapt, cred că asupra tuturor, cele mai mari frici ale omenirii  sunt frica de război și cea de moarte.

Dar haideți să începem cu începutul. În secolul XX omenirea a cunoscut oroarea a două războaie mondiale care au provocat moartea a peste 100 de milioane de oameni, iar dacă luăm în calcul toate celelalte războaie pe care le-a cunoscut omenirea până în prezent, numărul victimelor depășește cifrele tuturor pandemiilor prin care a trecut civilizația umană. Dacă stau bine sa mă gândesc, unele dintre acestea își au originea tot în războaie… Și iată că după un secol dureros, un secol  îngrozitor de sângeros, am ajuns să prindem și vremuri bune, vremuri pașnice, și cu toții ne-am aștepta ca omul să fie mai înțelept. Acum, omul cunoaște istoria, cunoaște greșelile înaintașilor săi, poate învăța din ele dar, într-o zi… în lume pornesc din nou războaie. Oamenii se ucid și acum ca niște bestii, așa cum au făcut-o și în cele mai negre perioade ale istoriei. În fiecare zi cad victime atâția oameni nevinovați. Da, știu, sunt foarte multe lucruri care ne separă, dar pe lângă toate acele lucruri care ne separă, sunt mult mai multe care ne apropie. De ce mai marii lumii încă nu au înțeles că indiferent de rasă, de convingeri, de idealuri, de religie, de naționalitate, la urma urmei suntem cu toții oameni? Noi doar ne-am născut cu toții pe aceeași planetă, cu toții am încercat să ne „adaptăm” aici, să trăim. Cu toții vrem să fim fericiți, cu toții ne dorim o lume mai bună pentru copilașii noștri. Vrem pace și liniște în sufletele și gândurile noastre, vrem pace și liniște în lume. Vrem cu toții toate aceste lucruri, oare chiar nu putem să le atingem la fel, „cu toții”, împreună? Nu pot să înțeleg, de ce trebuie numaidecât să ne ucidem între noi?

Părinții mei m-au învățat să respect părerile și alegerile oamenilor, îmi pare rău, scumpii mei părinți, dar de data aceasta nu pot, simt că de această dată din cauza acestui război plecăm prea mult pe cărare și ratăm esențialul, e o alegere greșită. Cea mai mare frică pe care o am pe lângă cea de război este frica de moarte. Îmi este frică de faptul că acest război se va extinde și voi muri, pentru că nu suntem nemuritori, iar într-o zi plecăm cu toții … Voi muri înainte de a-mi vedea părinții, îmi este atât de frică că voi muri și nu voi apuca să le mulțumesc pentru viață, pentru grijă, pentru copilărie, pentru suport, pentru dragoste. Înainte să le amintesc cât de mult îi iubesc. Îmi este frică că voi muri și nu-mi voi întâlni surorile, că nu voi mai apuca să petrec timpul cu ele, că nu voi mai copilări alături de ele. Îmi este frică că voi muri înainte de a mă căsători, înainte de a avea un copil, cu bărbatul pe care îl am lângă mine, înainte de a vedea cum e să dai viață unui omuleț, înainte de a vedea cum e sa fii mamă.

Sau… dacă mor ei, dacă într-o zi mă trezesc singură pe lume? Dacă îmi mor părinții, cine mă va aștepta acasă? Și dacă mor ele, surorile mele și nu apuc sa le mai strâng în brațe? Cine, cine înapoi mi-i va întoarce? Și dacă el, bărbatul meu îmi va fi luat și trimis pe câmpul de luptă înainte de a mă cere de nevastă? Înainte de a ne căsători, de a ne muta la casa noastră, înainte de a avea un fiu și înainte de a-l vedea cum crește. Înainte de a-l auzi cum râde zgomotos când se joacă cu tatăl său prin casă și câștigă sperând că nu va observa că l-a păcălit și a forțat câștigul, iar soțul meu să-mi spună amuzat ,,Tu vezi ce mult mai seamănă cu tine? Acum locuiesc cu doi ștrengari în casă”. Eu îmi doresc să trec prin aceste momente cu ei, eu îmi doresc mă pot bucura de viață alături de ei, eu îmi doresc să trăiesc, eu îmi doresc ca ei să trăiască, eu îmi doresc să fie pace în lume.

Mi-am privit mereu viitorul cu entuziasm,  știu că va fi frumos, pentru că nu îmi doresc să fie altfel, nu vreau să mi-l imaginez altfel. În aceste zile tensionate, eu am învățat să prețuiesc mai mult apelurile telefonice cu oamenii pe care îi iubesc, să prețuiesc mai mult momentele petrecute alături de ei. Să fiu mai mult recunoscătoare pentru ceea ce am. Am înțeles că  avem o viață, una singură, astăzi suntem, iar mâine putem să nu mai fim. Avem dreptul la viață și nu trebuie să permitem ca acest drept să ne fie luat. Cineva poate va spune că în război mereu cineva este câștigător și pentru câștig vărsările de sânge sunt bine meritate, dar vă rog să îmi spuneți, ce fel de învingători pot fi într-un război în care copiii mor și mamele plâng, iar tații nu se mai întorc niciodată acasă? Cine câștigă și cine pierde? Renunțați vă rog la orgolii, la violențe și război și hai să investim împreună în liniște și în pace, să fie o pace a tuturor.  (Anișoara Revencu, CRP, II)

 foto generică – pixabay

            Anișoara Revencu